Eseuri Bac

Caracterizarea personajului

1. Context:

• Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română în special ca inițiator al romanului modern.
• „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman publicat în 1930. Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismului unui război absurd, văzut ca iminență a morții.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu, este în același timp narator autodiegetic. Prin el, Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj. El reprezintă tipul intelectualului, intransigent și inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu atenție traseul interior.  

       Statut social:

• Statutul social al lui Gheorghidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la filozofie sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în viața mondenă a societății bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează, și în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile sale Elei.

       Statut psihologic:

• Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior. Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsească răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.

       Statut moral:

• Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului. Inadaptarea vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru  viitor, maturizat de experiențele asumate.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității care este evidențiată în scena vizitei la unchiul Tache și cea de la popota ofițerilor.

           O primă scenă care ilustrează orgoliul superiorității este:

• vizita la unchiul Tache din capitolul II, „Diagonalele unui testament”, prin antiteza între atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu și cea a familiei sale, caracterizați de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii și suficienței. În casa sa mare ca o cazarmă locuiește personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân și ursuz. Membrii familiei se strâng atrași de viitoarea moștenire. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Ștefan apără orgolios principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moștenirile în bloc. Consternarea generală este adâncită de muțenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și acesta este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferența dintre intelectualii figurilor bucureștene și adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază superioritatea morală a personajului.  

      O altă scenă care ilustrează orgoliul superiorității este:

• cel de la popota ofițerilor din capitolul „La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuție generată de achitarea unui bărbat ce și-a ucis soția prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărțite: de la cele privind rolul tradițional al căsniciei, la cele idealiste. Gheorghidiu își dovedește din nou orgoliul și poziția intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula metafizică vulgară conform căreia fiecare își poate retrage o cantitate de suflet investită într-o relație, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă: „discutați mai bine ceea ce vă pricepeți” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență ce este mai puțin.  

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: „În primăvara lui 1916”, „la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Incipitul romanului are rol dublu. Pe de o parte se creează un portret psihologic al protagonistului, sugerându-se faptul că e mai inteligent decât alții pentru că e singurul ofițer care își dă seama de superficialitatea pregătirilor armatei române pentru intrarea în război. Pe de altă parte, incipitul oferă pretextul rememorării: aflându-se la popota ofițerilor, Gheorghidiu asistă la o discuție despre un bărbat care își ucisese soția infidelă și fusese achitat de jurați. Dacă incipitul este construit într-o manieră realistă, cu detalii în timp și spațiu, finaluldeschis lasă loc interpretărilor multiple, așa cum se întâmplă în general în proza de analiză psihologică. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela, hotărăște să o părăsească și să îi lase „tot trecutul”.

• Acțiunea romanului se petrece atât în mediu citadin (București, Câmpu-lung), cât și pe front, și cuprinde evenimentele trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumătate înainte de 1916, anul intrării României în război, cât și din timpul desfășurării acestuia. Însă timpul și spațiul sunt reunite într-un timp al trăirilor și frământărilor interioare, în confesiunea personajului-narator.

5. În concluzie,:

• Fire analitică și reflexivă, caracterizat prin luciditate, sensibilitate exagerată, inteligență dar și printr-un orgoliu imens, Ștefan Gheorghidiu are conștiința propriei valori, de aceea se definește ca un învingător moral, ca majoritatea eroilor camilpetrescieni. El încearcă să recompună lumea în funcție de idealul său, de absolut, și are orgoliul de a renunța la o realitate care nu este compatibilă cu firea lui și de a renunța la o iubire care nu corespunde la idealul său pe care și-o crease și pentru care ar fi gata să sacrifice totul. Prin figura lui Ștefan Gheorghidiu, Camil Petrescu creează un nou personaj în literatura română, un model de urmat desăvârșit.

Încadrare

1. Context:

• Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română în special ca inițiator al romanului modern.
• „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman publicat în 1930. Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismului unui război absurd, văzut ca iminență a morții.

2. Încadrare în specie:

• Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
• „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv prin unicitatea perspectivei narative, narațiune homodiegetică, timp prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memorie afectivă, focalizare internă, luciditatea autoanalizei, autenticitate și anticalofilism. De asemenea este un roman realist psihologic de analiză a vieții interioare, sumă a unor dosare de existențe, structurate pe o idee sau o pasiune interioară și romanul unei duble experiențe (iubirea ș războiul).

       În primul rând:

• caracterul psihologic al romanului este evidențiat prin prezentarea perspectivei narative subiective, aparținând personajului narator, homodiegetic (participant la acțiune). Acesta, Ștefan Gheorghidiu, este un intelectual însetat de absolut. El este intelectual atât prin formație, ca absolvent al Facultății de Filozofie, cât și prin faptul că își pune probleme profunde ale existenței, dorind să înțeleagă lumea și viața. El este lucid, de o luciditate care amplifică suferința, dar și plăcerea: „Câtă luciditate, atâta dramă, dar și atâta voluptate”.          

       În al doilea rând:

• în romanul psihologic, conflictul interior predomină asupra conflictului exterior. Conflictul interior al lui Ștefan Gheorghidiu se naște între ideea de dragoste absolută și constatarea că, în realitate, aceasta nu e posibilă, sentimentele având un caracter relativ, ca tot ce este uman. Conflictele exterioare au loc între Gheorghidiu și soția lui, Ela, atunci când eroul bănuiește că acesta îl înșeală, dar și între Ștefan, intelectualul însetat de absolut, și personajele ce reprezintă societatea mărginită și mercantilă, precum Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu Lumânăraru.

3.Temă și două episoade:

• Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoaștere, de experiențe absolute, de autenticitate și puritate într-o societate inferioară. De asemenea, romanul exploră și alte arii tematice: iubirea și războiul, cunoașterea și condiția umană.

           Un episod care ilustrează tema intelectualului însetat de absolut este:

• vizita la unchiul Tache din capitolul II, „Diagonalele unui testament”, prin antiteza între atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu și cea a familiei sale, caracterizați de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii și suficienței. În casa sa mare ca o cazarmă locuiește personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân și ursuz. Membrii familiei se strâng atrași de viitoarea moștenire. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Ștefan are curajul de a-i apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moștenirile în bloc. Consternarea generală este adâncită de muțenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și acesta este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferența dintre intelectualii figurilor bucureștene și adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele romanului.

      Un alt episod care ilustrează tema iubirii este:

• cel de la popota ofițerilor din capitolul „La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuție generată de achitarea unui bărbat ce și-a ucis soția prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărțite: de la cele privind rolul tradițional al căsniciei, la cele idealiste. Gheorghidiu își dovedește din nou poziția intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula metafizică vulgară conform căreia fiecare își poate retrage o cantitate de suflet investită într-o relație, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă: „discutați mai bine ceea ce vă pricepeți” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență ce este mai puțin.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale: „În primăvara lui 1916”, „la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Incipitul romanului are rol dublu. Pe de o parte se creează un portret psihologic al protagonistului, sugerându-se faptul că e mai inteligent decât alții pentru că e singurul ofițer care își dă seama de superficialitatea pregătirilor armatei române pentru intrarea în război. Pe de altă parte, incipitul oferă pretextul rememorării: aflându-se la popota ofițerilor, Gheorghidiu asistă la o discuție despre un bărbat care își ucisese soția infidelă și fusese achitat de jurați. Dacă incipitul este construit într-o manieră realistă, cu detalii în timp și spațiu, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, așa cum se întâmplă în general în proza de analiză psihologică. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela, hotărăște să o părăsească și să îi lase „tot trecutul”.

• Acțiunea romanului se petrece atât în mediu citadin (București, Câmpu-lung), cât și pe front, și cuprinde evenimentele trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumătate înainte de 1916, anul intrării României în război, cât și din timpul desfășurării acestuia. Însă timpul și spațiul sunt reunite într-un timp al trăirilor și frământărilor interioare, în confesiunea personajului-narator.

5. În concluzie,:

• „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman psihologic modern, reprezentativ pentru estetica autenticității și pentru o nouă viziune, demitizată, asupra războiului. Prin Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• Romanul „Moromeții” de Marin Preda a fost publicat în două volume, primul în 1955 și al doilea în 1967, și care reconstituie imaginea unui univers aflat la răscruce. În al doilea volum, diferit ca problematică și ca modalitate de primul autorul prezintă viața satului Siliștea-Gumești care trece prin reforma agrară din 1945 și prin transformarea socialistă a agriculturii după 1949.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Personajul principal este Ilie Moromete, tipul țăranului-filozof, singurul de acest fel în literatura română, care dă prozei țărănești o dimensiune psihologică profundă.  

       Statut social:

• Social, Moromete este țăranul mijlocaș confruntat cu noi realități, cărora trebuie să li se adapteze. Volumul II debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?”. Inițial, se apucă de negoț și prosperă, cumpără pământurile familiei înapoi, dar îl retrage pe Niculae de la școală. Catrina îl părăsește când află că a fost să convingă băieții de la București acasă. După război, sub colectivizare, își pierde prestigiul de altădată, dar îl regăsim puternic în polemică în discuțiile cu Niculae, cu bătrânii liberali sau cu autoritățile pentru susținerea candidaturii lui Țugurlan. Moartea sa este moartea unei clase, dar mentalitatea sa se transmite pregnant prin ecourile în psihologia lui Niculae.

       Statut psihologic:

• Psihologic, Moromete dovedește încredere în ceea ce știe că este bine. Deși trece printr-o serie de încercări (moartea lui Nilă, refuzul băieților de a se întoarce, separarea de Catrina, opoziția lui Niculae, colectivizarea), acestea nu îi schimbă esențial structura. Psihologia lui Moromete este afectată, eroul pierde respectul de care se bucura altădată din partea celorlalți, dar el este suficient de puternic pentru a găsi o cale de a le depăși.

       Statut moral:

• Moral, Moromete susține cu intransigență poziția sa în fața istoriei. Nu acceptă renunțarea la identitatea sa dialogică: „Să nu mai pot să vorbesc ce vreau?” – îl întreabă pe Țugurlan. Spre deosebire de cei care se adaptează fără să pună în discuție semnificațiile schimbării sociale, Moromete își păstrează verticalitatea concepției asupra rostului țăranului român.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Trăsătura principală a lui Ilie Moromete este disimularea, care este evidențiată de scena plății „fonciirei”, precum și discuția cu Tudor Bălosu despre tăierea salcâmului.

           O primă scenă care ilustrează caracterul disimulat al lui Ilie Moromete este:

• plata „fonciirei”, comedia pe care o joacă Moromete în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenți ca și cum aceștia ar fi invizibili, strigă la Catrina, despre care se știe că se află la biserică, și la un Paraschiv inexistent. Le spune apoi că nu are bani, le cere o țigară și numai după ce agenții sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște să scoată banii.  

      O altă scenă care ilustrează caracterul disimulat al lui Ilie Moromete este:

• discuția dintre el și Tudor Bălosu. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândește că e posibil să-l vândă, însă răspunde cu voce tare: „Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu”, subînțelegând că s-ar putea să scape și așa de datorii, decât tăind salcâmul.  

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este vorba mai întâi despre dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fiii cei mari își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Aceasta vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției sale, și îi promisese în schimb trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mai mare care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Criza se instituie în cel de-al doilea volum, când Catrina îl părăsește pe Ilie, după ce află de vizita lui la București și de propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este definitivă. Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele rămas văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu fi singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorise și că își construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari ai lui Moromete.

• Tehnica narativă este semnificativă pentru text deoarece tematizează dezordinea unei lumi în declin. Structurat în cinci părți inegale ca număr de capitole, volumul al doilea prezintă viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac în care satul tradițional intră într-un proces de disoluție. Succesiunea evenimentelor nu se mai face prin înlănțuire, ci prin discontinuitate narativă. Se folosesc alternanța, tehnica rezumativă, elipsa (unele fapte și perioade sunt eliminate), tehnica mozaicului, digresiunea eseistică. Complicarea tehnicilor narativă oglindește istoria nouă, „vicleană” și nesigură.

5. În concluzie,:

• Romanul lui Marin Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie, la confluența dintre două epoci: înainte și după al Doilea Război Mondial. Încadrându-se în tematica rurală, reprezentată în literatura interbelică prin romanele lui Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu, prozatorul impune o nouă tipologie de țăran. Ilie Moromete este un țăran atipic, reflexiv prin faptul că are forța interioară să conștientizeze drama sa, a familiei și a întregii colectivități.

Încadrare

1. Context:

• Romanul „Moromeții” de Marin Preda a fost publicat în două volume, primul în 1955 și al doilea în 1967, și care reconstituie imaginea unui univers aflat la răscruce. În al doilea volum, diferit ca problematică și ca modalitate de primul autorul prezintă viața satului Siliștea-Gumești care trece prin reforma agrară din 1945 și prin transformarea socialistă a agriculturii după 1949.

2. Încadrare în specie:

• Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
• „Moromeții” este un roman realist obiectiv cu elemente tradiționaliste și moderniste, un roman de observație socială și de analiză psihologică, precum și un roman al unei familii (anunțată prin titlu), și unei colectivități (satul din câmpia Dunării surprins la răscrucea istoriei).

       În primul rând:

• romanul aparține realismului prin perspectiva narativă obiectivă, la persoana a III-a, a unui narator omniscient și omniprezent. Naratorul nu este în totalitate detașat, el empatizează mai ales cu Ilie Moromete, fiind, la fel ca el, ironic sau disimulat. Se folosește stilul indirect-liber, ceea ce indică o vârstă nouă a romanului doric. De asemenea, naratorul nu mai pare a controla evenimentele, nu mai cunoaște finalitatea ultimă a actelor umane, viața pare a curge la întâmplare, subliniind ideea lumii în declin.         

       În al doilea rând:

• romanul este de factura realista pentru că zugrăvește veridic și obiectiv realitatea unei epoci care stă sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentală a romanului, pe care se așează acțiunea, este timpul. Îngăduitor la început, idee formulată în primele rânduri ale primului volum „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare: viața se scurgea aici fără conflicte mari”, ideea timpului revine simetric la finalul volumului, răsturnând imaginea vieții tihnite de la început: „Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”.

3.Temă și două episoade:

• Tema centrală a romanului este destrămarea, simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională, a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunărea, Siliștea-Gumești. Evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și o frescă a vieții rurale dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial. O altă temă este criza comunicării, absența unui dialog real între Ilie Moromete și familia sa. Timpul „viclean”, nerăbdător, raportul tragic dintre individ și istorie nuanțează tema socială.

           Un episod care ilustrează tema destrămării familiei este:

• scena cinei, care pare a surprinde un moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar. Așezarea în jurul mesei sugerează iminenta destrămare a familiei: „Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata să se scoale de la masă și să plece afară”. Catrina este întoarsă spre oalele cu mâncare, semn că ea se ocupă de gospodărie. Ilinca, Tita și Niculae, copiii ei, stau lângă mamă, de cealaltă parte a mesei față de frații lor vitregi, de ura cărora parcă încearcă să se protejeze. Moromete încearcă să păstreze echilibrul în familie, cu autoritate: „Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor”.

      Un alt episod care ilustrează tema destrămării familiei este:

• tăierea salcâmului, fiind poate cea mai grăitoare scenă a romanului, în sensul că reprezintă o secvență anticipativă a destinului personajului. Tăierea salcâmului corespunde unui ritual de sacrificare. Ritualul trebuie săvârșit înainte de răsăritul soarelui și se desfășoară pe fundalul bocetelor unei văduve, în cimitirul din apropiere. Salcâmul este simbolul unității familiei, iar în lumea vegetală, el este ceea ce Moromete este pentru familia sa, „un pater familias”. O dovadă grăitoare că salcâmul este un totem pentru Moromete este felul cum Paraschiv și Achim îl contemplă: „Paraschiv și Achim se uitau peste trupul salcâmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de un animal bolnav care fusese ucis”.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este vorba mai întâi despre dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fiii cei mari își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția sa. Aceasta vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției sale, și îi promisese în schimb trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mai mare care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Criza se instituie în cel de-al doilea volum, când Catrina îl părăsește pe Ilie, după ce află de vizita lui la București și de propunerea făcută fiilor. Înstrăinarea este definitivă. Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele rămas văduv să nu se mai căsătorească pentru a doua oară. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui să se ocupe de gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu fi singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorise și că își construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari ai lui Moromete.

• Tehnica narativă este semnificativă pentru text deoarece tematizează dezordinea unei lumi în declin. Structurat în cinci părți inegale ca număr de capitole, volumul al doilea prezintă viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac în care satul tradițional intră într-un proces de disoluție. Succesiunea evenimentelor nu se mai face prin înlănțuire, ci prin discontinuitate narativă. Se folosesc alternanța, tehnica rezumativă, elipsa (unele fapte și perioade sunt eliminate), tehnica mozaicului, digresiunea eseistică. Complicarea tehnicilor narativă oglindește istoria nouă, „vicleană” și nesigură.

5. În concluzie,:

• „Moromeții” este un roman al deruralizării satului, dar cu o viziune aparte în tematica rurală, aducând în prim-plan condiția țăranului în istorie, la confluența dintre două epoci: cea de dinainte și cea de după al Doilea Război Mondial. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• În scrierile literare ale lui Mircea Eliade se remarcă două abordări narative complementare: pe de o parte „experiența”, autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a realității, mai ales sub spiritul erotic, pe de altă parte fantasticul, reflectând „experiența sacrului”.
• Romanul Maitreyi de Mircea Eliade a fost publicată în 1933, autorul apelând la prima abordare, iar cartea bucurându-se în epocă de aprecierea criticilor, dar și a cititorilor obișnuiți.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Maitreyi, eroina romanului omonim, este un simbol pentru misterul feminității și este cel mai exotic personaj feminin din literatura română.  

       Statut social:

• Din punct de vedere social, eroina este o adolescentă de 17 ani, care aparține unei caste bogate, bengaleze. Părinții ei îi oferă o educație superioară, concretizată în faptul că are informații culturale impresionante, scrie poezii și eseuri, și ține conferințe despre frumos.

       Statut psihologic:

• Din punct de vedere psihologic, Maitreyi este copil și femeie în același timp, un suflet pur care iubește cu adevărat. Inițial, deși este dornică de a-și revărsa iubirea asupra cuiva, când Allan îi declară iubire, Maitreyi răspundea că el nu reprezintă pentru ea decât „un scump prieten”. Din această întâmplare reiese confuzia între prietenie și iubire. Iubirea sporește în intensitate, astfel că tinerii se logodesc, jurământul eroinei fiind semnul că această iubire a depășit firescul, atingând perfecțiunea în dragoste. În final însă, este despărțită și izolată în mod brutal de Allan de către Narendra Sen, Maitreyi ajungând la gesturi disperate, din dorința de a fi din nou alături de omul iubit. Prin această despărțire, Narendra Sen distruge nu numai o iubire, ci și un suflet pur, care pierde speranța de a mai iubi vreodată.

       Statut moral:

• Din punct de vedere moral, Maitreyi este o fată iubitoare și ascultătoare. Datorită timpului petrecut împreună cu Allan, Maitreyi ajunge să se îndragostească de acesta, ajungând să comită fapte demoralizatoare din cauza aceste iubiri. De exemplu atunci când se culca cu vânzătorul de fructe, doar pentru a fi exclusă din societate și a putea fi din nou cu Allan.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Principala trăsătură a Maitreyiei este misterul, adâncit de subiectivitatea naratorului, și care este evidențiată de scena cinei și a logodnei.

           O primă scenă care ilustrează misterul Maitreyiei este:

• cina din casa familiei Sen la care participă Allan, împreună cu un prieten ziarist francez, Lucien Metz, care scria o carte despre India. Englezul este impresionat de frumusețea Maitreyiei și de eleganța vestimentației fetei, specifică femeilor indiene. Mai mult, pe Allan îl fascinează râsul ei: „un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie și de copil în același timp”. Când se îmbolnăvește de malarie, iar Maitreyi vine să-l viziteze în spital împreună cu tatăl ei, Allan se simte tulburat în prezența fetei, deși nu-și explică motivul acestei reacții, mai ales că nu crede că ea ar avea ceva deosebit, care să-l atragă.  

      O altă scenă care ilustrează misterul Maitreyiei este:

• logodna mistică, oficializând astfel legătura lor și ieșind din „păcat”. Maitreyi săvârșește un jurământ cosmic în preajma Lacurilor din împrejurimile Calcuttei, în fața apei, a pădurii, a cerului. Într-una din nopțile următoare, Maitreyi i se dăruiește lui Allan, convinsă că unirea lor „a fost poruncită din Cer”. Astfel, europeanul are acces la iubire ca experiență extatică, tânăra Maitreyi, ca o inițiatoare în misterele Indiei, îi facilitează accesul la metafizic și mitic.  

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul romanului se construiește pe baza opoziției dintre ele două lumi diferite: cea europeană și cea asiatică. Uniți prin iubire, cei doi tineri rămân exponenți ai acestor mentalități. Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, se concretizează în confruntarea dintre civilizația europeană liberă și cea hindusă, plină de prejudecăți. Fire autoreflexivă, Allan trece printr-un puternic conflict interior, între trăirea intensă a iubirii ca experiență definitorie, și luciditatea autoanalizei. Iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât și forța iubirii adevărate.

• Incipitul surprinde, prin confesiunea personajului-narator, prima întâlnire a personajelor, când Allan o vede pe Maitreyi de Crăciun în mașina tatălui ei, și îi pare mai curând o zeiță decât o femeie. Finalul reia imaginea personajului-narator care află de la nepotul doamnei Sen ce s-a întâmplat cu Maitreyi. Este un final deschis deoarece sugerează că nici distanțarea temporală și nici rememorarea faptelor în acest roman-jurnal nu pot epuiza misterul iubirii Maitreyiei.

5. În concluzie,:

• Personajul feminin principal rămâne o apariție singulară în peisajul literaturii române prin exotism, inocență și senzualitate, putere de sacrificiu și dăruire totală.

Încadrare

1. Context:

• În scrierile literare ale lui Mircea Eliade se remarcă două abordări narative complementare: pe de o parte „experiența”, autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a realității, mai ales sub spiritul erotic, pe de altă parte fantasticul, reflectând „experiența sacrului”.
• Romanul Maitreyi de Mircea Eliade a fost publicată în 1933, autorul apelând la prima abordare, iar cartea bucurându-se în epocă de aprecierea criticilor, dar și a cititorilor obișnuiți.

2. Încadrare în specie:

• Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
• „Maitreyi” este un roman al experienței și al autenticității, valorificând trăirea cât mai intensă, de către personaje, a unor experiențe definitorii, dar și un roman exotic deoarece întrunește două planuri etnice, aducând în atenția cititorului noi tradiții și obiceiuri ale unei alte culturi necunoscute până acum publicului român.

       În primul rând:

• este un roman al experienței prin legăturile romanului cu viața reală a autorului. Principala sursă de inspirație este povestea de dragoste trăită de autorul alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda lui din India. Eliade a petrecut în această țară mulți ani, și s-a dedicat studiilor de orientalistică la universitatea din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, fiind modificate însă numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării. Lui Allan, personajul-narator al acestui roman, un alter ego al autorului, scriitorul îi transferă o parte din propria-i experiență biografică.         

       În al doilea rând:

• este un romanul al experienței și prin formula care sintetizează problematica romanului, estetica autenticității, prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana I, introspecția, autoanaliza lucidă, romanul fiind un amestec de jurnalului intim și narațiune retrospectivă.

3.Temă și două episoade:

• Tema este iubirea-pasiune dintre doi oameni cu formații sufletești foarte diferite, autorul sporind cu unul seria miturilor exotice ale umanității.

           Un episod care ilustrează tema iubirii este:

• cina din casa familiei Sen la care participă Allan, împreună cu un prieten ziarist francez, Lucien Metz, care scria o carte despre India. Englezul este impresionat de frumusețea Maitreyiei și de eleganța vestimentației fetei, specifică femeilor indiene. Mai mult, pe Allan îl fascinează râsul ei: „un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie și de copil în același timp”. Când se îmbolnăvește de malarie, iar Maitreyi vine să-l viziteze în spital împreună cu tatăl ei, Allan se simte tulburat în prezența fetei, deși nu-și explică motivul acestei reacții, mai ales că nu crede că ea ar avea ceva deosebit, care să-l atragă.

      Un alt episod care ilustrează tema iubirii este:

• logodna mistică, oficializând astfel legătura lor și ieșind din „păcat”. Maitreyi săvârșește un jurământ cosmic în preajma Lacurilor din împrejurimile Calcuttei, în fața apei, a pădurii, a cerului. Într-una din nopțile următoare, Maitreyi i se dăruiește lui Allan, convinsă că unirea lor „a fost poruncită din Cer”. Astfel, europeanul are acces la iubire ca experiență extatică, tânăra Maitreyi, ca o inițiatoare în misterele Indiei, îi facilitează accesul la metafizic și mitic.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul romanului se construiește pe baza opoziției dintre ele două lumi diferite: cea europeană și cea asiatică. Uniți prin iubire, cei doi tineri rămân exponenți ai acestor mentalități. Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, se concretizează în confruntarea dintre civilizația europeană liberă și cea hindusă, plină de prejudecăți. Fire autoreflexivă, Allan trece printr-un puternic conflict interior, între trăirea intensă a iubirii ca experiență definitorie, și luciditatea autoanalizei. Iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât și forța iubirii adevărate.

• Incipitul surprinde, prin confesiunea personajului-narator, prima întâlnire a personajelor, când Allan o vede pe Maitreyi de Crăciun în mașina tatălui ei, și îi pare mai curând o zeiță decât o femeie. Finalul reia imaginea personajului-narator care află de la nepotul doamnei Sen ce s-a întâmplat cu Maitreyi. Este un final deschis deoarece sugerează că nici distanțarea temporală și nici rememorarea faptelor în acest roman-jurnal nu pot epuiza misterul iubirii Maitreyiei.

5. În concluzie,:

• Prin formula narativă aleasă, prin faptul că iubirea este o experiență definitorie surprinsă în romanul-jurnal, prin notarea atentă a stărilor și a trăirilor analizate cu luciditate, opera literară se încadrează deopotrivă în categoria modernismului interbelic și în cea a romanului de experiență.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• Liviu Rebreanu este un important prozator, dramaturg și publicist ardelean.
• Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în 1920, într-o perioadă de aprinse discuții referitoare la destinul romanului românesc. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: „Zestrea” și „Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glatenașului și bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui sărac.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Ion este personajul principal, eponim și „rotund”, realizat prin tehnica basoreliefului, dominând celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George). Tipologia personajului se reliefează și printr-o tehnică a contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în paralel cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos.

       Statut social:

• Statutul social al eroului este acela de țăran sărac, dar cu o dorință aprigă de a avea cât mai mult pământ, fiind gata să facă orice pentru a-l obține. Acest statut este prezentat în roman astfel încât să se raporteze la conflictul întregii opere. Astfel, în sufletul lui Ion se naște un conflict, generat de lupta dintre cele două glasuri: „glasul pământului” și „glasul iubirii”, care îl domină pe rând. El alege mai întâi glasul pământului, prin căsătoria cu Ana, bogată și urâtă, iar apoi glasul iubirii, prin întoarcerea la Florica, săracă, dar frumoasă.

       Statut psihologic:

• Statutul psihologic relevă un caracter puternic, deoarece Ion obține, prin viclenie, pământul mult dorit. El îl obligă pe Vasile Baciu, cel mai bogat țăran din sat, să îi dea pe fiica sa de soție, după ce o lasă pe aceasta însărcinată, intrând astfel în posesia pământurilor acestuia, primite drept zestre. Cele două glasuri îl stăpânesc pe rând pe flăcău, pe parcursul desfășurării acțiunii. Glasul pământului vizează dorința lui Ion de a obține cât mai mult pământ, prin căsătoria lui Ana, iar glasul iubirii subliniază sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.

       Statut moral:

• Statutul moral scoate în evidență ambiția și orgoliul acestui personaj, care se simte umilit că nu are pământ. El este harnic, gospodar, plin de dorința de a munci pământul, dar și de amărăciunea că nu deține suficient pentru a fi respectat de către ceilalți din sat. De aceea, ambiția sa și patima pentru pământ nasc în sufletul său un conflict, ce nu se va stinge decât o dată cu moartea sa.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Trăsătura principală a lui Ion este patima pentru avere, manifestată prin dorința sa nemăsurată de a avea cât mai mult pământ.

           O primă scenă care ilustrează patima pentru avere a lui Ion este:

• cea din capitolul „Zvârcolirea”, în care Ion simte pământurile pe care și le dorește cu ardoare, o patimă pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”.  

      O altă scenă care ilustrează patima pentru avere a lui Ion este:

• scena sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, moment al existenței flăcăului în care cele două „glasuri” se confundă,  dar și o anticipare a finalului său tragic, aceea a contopirii cu pământul, care îi este atât de drag.  

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, între Ion al Glatenașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație limită deoarece se manifestă succesiv, nu simultan.

• Simetria incipit-final se remarcă prin prezentarea drumului simbolic ce face legătura între lumea reală și lumea ficțiunii. La început drumul intră în satul Pripas, autorul menționând câteva toponime reale pentru a conferi aspectul verosimil specific scrierilor realiste. Personificat, drumul este și un simbol al destinului omenesc, o metaforă a vieții, verbele sugerând diversele etape din viața omului („urcă”, „coboară”). Finalul reia imaginea drumului care iese din sat după ce a fost martor la toate evenimentele petrecute. Satul a rămas același, chiar dacă unii oameni au murit și alții i-au luat locul.

5. În concluzie,:

• Ion este un personaj memorabil și monumental, ipostază a omului teluric, dar supus unui destin tragic, acela de a fi strivit de forțe aflate mai presus de voința lui puternică: pământul-stihie și legile nescrise ale satului tradițional.

Încadrare

1. Context:

• Liviu Rebreanu este un important prozator, dramaturg și publicist ardelean.

• Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în 1920, într-o perioadă de aprinse discuții referitoare la destinul romanului românesc. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: „Zestrea” și „Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glatenașului și bătaia fetei primită de la tatăl ei din cauza unui țăran sărac.

2. Încadrare în specie:

• Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
• „Ion” este un roman realist-obiectiv prin: tematica socială, obiectivitate, personaje tipice în împrejurări tipice, detalii semnificative, veridicitatea și stilul sobru, impersonal.

       În primul rând:

• o trăsătură a realismului este perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și omniprezent. Specifică romanului de tip obiectiv este și relația narator-personaj: naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit.   

       În al doilea rând:

• o altă trăsătură a realismului este surprinderea veridică a diverselor aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relații socio-economice (stratificarea socială), relații de familie, instituțiile (biserica, școala), autoritățile. De exemplu: descrierea jocului tradițional, someșana, constituie o pagină etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului lăutarilor.

3.Temă și două episoade:

• Tema este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui roman sărac pentru a obține pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este completată de tema iubirii și de tema destinului.

           Un episod care ilustrează tema problematicii pământului este:

• cea de la horă, unde se conturează conflictul principal. Ion, un flăcău harnic și priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa demnității și cu privarea de un statut social, pe care este convins că-l merită, se hotărăște să-și asculte glasul pământului: el este îndrăgostit de cea mai frumoasă și mai săracă fată din sat, pe nume Florica, dar hotărăște să se căsătoreasca neîntârziat cu Ana, fata lui Vasile Baciu, promisă lui George Bulbuc, un țăran foarte bogat.

      Un alt episod care ilustrează tema problematicii pămntului este:

• scena sărutării pământului din capitolul „Sărutarea”, moment al existenței flăcăului în care cele două „glasuri” se confundă, dar și o anticipare a finalului său tragic, aceea a contopirii cu pământul, care îi este atât de drag.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, între Ion al Glatenașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație limită deoarece se manifestă succesiv, nu simultan.

• Simetria incipit-final se remarcă prin prezentarea drumului simbolic ce face legătura între lumea reală și lumea ficțiunii. La început drumul intră în satul Pripas, autorul menționând câteva toponime reale pentru a conferi aspectul verosimil specific scrierilor realiste. Personificat, drumul este și un simbol al destinului omenesc, o metaforă a vieții, verbele sugerând diversele etape din viața omului („urcă”, „coboară”). Finalul reia imaginea drumului care iese din sat după ce a fost martor la toate evenimentele petrecute. Satul a rămas același, chiar dacă unii oameni au murit și alții i-au luat locul.

5. În concluzie,:

• Apreciat la apariție de criticul Eugen Lovinescu drept „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, romanul „Ion” este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• George Călinescu optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană, dar depășește acest program estetic, prin recursul la elemente de modernitate.
• Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu a fost publicat la sfârșitul perioadei interbelice, în 1938, fiind al doilea roman din cele patru scrise de George Călinescu.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moș Costache, este personajul eponim al romanului, complex și greu de încadrat într-o tipologie. Otilia este unul dintre cele mai interesante personaje feminine din proza românească și reprezintă feminitatea în procesul de formare.

       Statut social:

• Statutul social este de studentă la conservator, înzestrată cu temperament de artistă. Otilia Mărculescu este fiica celei de-a doua soții, decedate, a lui moș Costache, pe care își dorea să o înfieze, să-i asigure un statut social și o situație materială, dar este mereu încolțit de răutatea Aglaei ce își dorea banii bătrânului avar pentru copiii ei.

       Statut psihologic:

• Statutul psihologic este marcat de faptul că, rămasă orfană, Otilia învață de mică ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. Răsfățată și obișnuită cu luxul de mama ei, odată ajunsă sub tutela lui moș Costache, va duce o viață diferită, fiind susținută de grija lui Pascolopol și iubirea lui Felix.

       Statut moral:

• Statutul moral evidențiază faptul că individul e influențat de mediu, Otilia preferând siguranța alături de Pascalopol, lăsându-i libertate lui Felix. Prin întregul său comportament, Otilia s-a dovedit un personaj moral, dar imprevizibil.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Principala trăsătură a Otiliei este misterul, dar pot fi identificate și alte trăsături: frumusețea, delicatețea, sinceritatea, fiecare personaj al cărții având o opinie diferită față de ea.

           O primă scenă care ilustrează misterul Otiliei este:

• în autocaracterizarea Otiliei. Ea reprezintă întruchiparea misterului feminin, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpănește pe Felix, pentru că nu-și poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Otilia însăși recunoaște cu sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă și se autocaracterizează astfel: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”, „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.  

      O altă scenă care ilustrează misterul Otiliei este:

• cea a ultimei întâlniri dintre ea și Felix, înaintea plecării fetei din țară împreună cu Pascalopol. Această scenă este esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambițios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viață și pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care crede că „rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• În planul principal, predominant este conflictul exterior motivat de lupta pentru avere și desfășurat de familia Tulea și Moș Costache pe de-o parte și respectiv familia Tulea și Stănică pe de altă parte. Singurul personaj ca dezvoltă un conflict interior în acest plan este Moș Costache, acesta dorind să o înfieze pe Otilia dar amânând în permanență momentul din pricina avariției. În planul secundar, accentul cade pe conflictele interioare. Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic și, pe de altă parte, a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului său. Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau virilă. La început el insistă că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire este de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă, Pascalopol îi devine soț și descoperă că Otilia nu mai este o fetiță, ci o femeie de care este interesat. Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji reprezentată de Pascalopol. Ea încearcă să-și motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a se căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după despărțire, ea încearcă să-l convingă de faptul că părăsindu-l i-a făcut un bine.

• Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o zi de la începutul lui iulie 1909”) și spațial („în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”). Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Incipitul și finalul sunt simetrice, prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”), dar și prin răspunsul dat de moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul romanului: „Aici nu stă nimeni”.

5. În concluzie,:

• Misterul personajului feminin este conferit de trăsăturile contradictorii ale cochetei cu temperament de artistă și este susținut prin tehnicile moderne de portretizare. Alegerea ei din final, neexplicată de autor, menține ambiguitatea personajului: este ea o femeie interesată de averea lui Pascalopol sau una capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit? „Enigma Otiliei” este, de fapt, imaginea idealizată pe care i-o construiesc cei doi bărbați care o iubesc, tânărul Felix și maturul Pascalopol.

Încadrare

1. Context:

• George Călinescu optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană, dar depășește acest program estetic, prin recursul la elemente de modernitate.
• Romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu a fost publicat la sfârșitul perioadei interbelice, în 1938, fiind al doilea roman din cele patru scrise de George Călinescu.

2. Încadrare în specie:

• Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
• „Enigma Otiliei” este un roman de tip balzacian, balzacianismul definindu-se ca varietate a realismului caracterizatăprin crearea de tipologii (avarul, fata bătrână etc.), descrieri cu tentă exhaustivă și evoluţia individului în strânsă relaţie cu mediul din care provine.

       În primul rând:

• o prima trăsătură a realismului balzacian este tipologizarea personajelor. Încă de la început se profilează prin replici, aluzii, gesturi, ticuri verbale-tipare caracterologice: avarul iubitor de copii (moș Costache Giurgiuveanu), „baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână (Aurica Tulea), dementul senil (Simion Tulea), arivistul, impostor și sentimental (Stănică Rațiu), cocheta (Olivia), ambițiosul (Felix), aristocratul rafinat (Leonida Pascalopol). Personajele sunt reprezentative pentru o întreagă categorie socială sau umană.

       În al doilea rând:

• o altă trăsătură a realismului balzacian este tehnica detaliului semnificativ. În descrierea inițială, realizată în tehnica balzaciană, a străzii și a casei lui moș Costache sunt redate, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați și realitate: inculți (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciți (case cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu are și fond cultural.

3.Temă și două episoade:

• Tema este fresca burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, care este prezentată sub aspect social și economic (istoria moștenirii lui moș Costache Giurgiuveanu). Imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea/maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.

           Un episod care ilustrează tema frescei bucureștene este:

• acela al galeriei personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu și Tulea, cititorul face cunoștință în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. Naratorul notează minuțios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobișnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea și slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracție nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui, ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.

      Un alt episod care ilustrează tema frescei bucureștene este:

• în capitolul XVIII. Moș Costache suferă de un atac cerebral și este imobilizat la pat. Ochiul naratorului urmărește cu atenție gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputincios în fața atacurilor familiei Tulea și ale lui Stănică. Clanul Tulea sărbătorește cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărți, se instalează militărește în casă și veghează asupra moștenirii. Otilia și Felix, singurii îndurerați de starea bătrânului, chema pe Pascalopol, care aduce un doctor universitar și îngrijește pe bolnav. Conștient de intențiile clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăște să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă. Episodul concentrează epic schema întregului roman.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• În planul principal, predominant este conflictul exterior motivat de lupta pentru avere și desfășurat de familia Tulea și Moș Costache pe de-o parte și respectiv familia Tulea și Stănică pe de altă parte. Singurul personaj ca dezvoltă un conflict interior în acest plan este Moș Costache, acesta dorind să o înfieze pe Otilia dar amânând în permanență momentul din pricina avariției. În planul secundar, accentul cade pe conflictele interioare. Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic și, pe de altă parte, a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului său. Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau virilă. La început el insistă că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire este de a-i face cadouri și de a o răsfăța. Ulterior însă, Pascalopol îi devine soț și descoperă că Otilia nu mai este o fetiță, ci o femeie de care este interesat. Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji reprezentată de Pascalopol. Ea încearcă să-și motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a se căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după despărțire, ea încearcă să-l convingă de faptul că părăsindu-l i-a făcut un bine.

• Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o zi de la începutul lui iulie 1909”) și spațial („în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”). Finalul este închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Incipitul și finalul sunt simetrice, prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale (în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”), dar și prin răspunsul dat de moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul romanului: „Aici nu stă nimeni”.

5. În concluzie,:

• Romanul al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” de George Călinescu se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene, deși criticul Nicolae Manolescu consideră că este de un „balzacianism fără Balzac”.