Povestea lui Harap-Alb (1877) Ion Creangă

Încadrare

1. Context:

• „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1877.
• Autorul pornește de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie și reactualizează teme și motive de circulație universală, dar le organizează conform propriei sale viziuni (fuziunea dintre real și fabulos), într-un text narativ complex, diferit de cel al basmelor populare prin supralicitarea procedeului triplicării.

2. Încadrare în specie:

• Basmul este o specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice ce întruchipează binele și răul în diversele lor ipostaze. Specifice basmului sunt elementele de compoziție în care se enumeră clișee compoziționale, formule specifice, cifre și obiecte magice, triplicarea.
• Basmul cult apare în paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, preluând motivele și tehnicile narative ale acestuia.
• „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca particularități umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj, umorul și oralitatea.

       În primul rând:

• opera literară „Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în specia de basm cult prin personajele care sunt implicate în conflict și îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii). Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăși) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) și se confruntă cu antagonistul (Spânul), care are și funcție de trimițător, iar personajul căutat este fata de împărat.

       În al doilea rând:

• o altă trăsătură a basmului este prezența unor elemente de compoziție tipice: clișeecompoziționale/formule specifice, procedeul triplicării, cifre și obiecte magice. Clișeele compoziționale/formulele tipice sunt convenții care marchează intrarea și ieșirea din fabulos. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează de la început deoarece autorul inovează formula inițială și pune povestea pe baza spuselor altcuiva: „Amu cică era odată”, fără însă a nega ca în basmul popular: „A fost odată ca niciodată”. Formula finală include o comparație între cele două lumi – a fabulosului și a realului. De asemenea, Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar supralicitează procedeul de tehnică narativă specific basmului popular, astfel că eroul nu are de trecut doar trei, ci mai multe serii de probe. În basm sunt prezente numerele magice, simbolice: 3, 12, 24, și obiecte miraculoase, unele fiind grupate câte trei („trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă”).

3.Temă și două episoade:

• Tema principală a basmului este lupta dintre bine și rău care este dublată de tema inițierii și a maturizării treptate a eroului. De asemenea sunt prezente atât motive narative: împăratul fără urmaș, superioritatea mezinului, podul, călătoria, inversarea rolurilor, probele, căsătoria, recompensa, cât și de circulație universală: pădurea labirint, muncile etc.

           Un episod care ilustrează tema călătoriei de maturizare a mezinului este:

• supunerea prin vicleșug. Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă o secvență narativă importantă, întrucât înșelătoria declanșează conflictul. Naivitatea este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai”. Spânul îl transfigurează în rob, îi dă numele de Harap-Alb și îi spune că va trebui să moară și să învie pentru ca să-și recapete identitatea (jurământul de la fântână).

      Un alt episod care ilustrează tema călătoriei de maturizare a mezinului este:

• demascarea răufăcătorului. La curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb se întoarce cu fata Împăratului Roș care dezvăluie adevărata lui identitate. Încercarea Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb este ratată. Lichidarea violenței nu-i aparține eroului ca în basmul popular, ci calului năzdrăvan. Episodul care cuprinde scena tăierii capului personajului principal și a reînvierii lui de către fata împăratului cu ajutorul obiectelor magice are semnificația morții inițiatice.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Dacă abordăm textul din perspectiva temei clasice a luptei dintre bine și rău, atunci putem identifica un conflict exterior, între protagonist și antagonist, însă dimensiunea simbolică a narațiunii, ca trăsătură specifică a basmului cult, permite identificarea unui conflict interior. Este vorba despre o luptă a sinelui cu sinele între cele două ipostaze ale protagonistului: cea de neofit și cea de ființă inițiată în final.

• Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor (apar diminutive cu valoare augmentativă – „buzișoare”, „băuturică”, sunt incluse caracterizări pitorești – portretul lui Gerilă, a lui Ochilă etc.) și oralitate (frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului artistic, prin integrarea unor termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale.

5. În concluzie,:

• „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, având ca particularități: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însa, ca orice basm, pune în evidenta idealul de dreptate, adevăr și cinste.