Eseuri Bac

Caracterizarea personajului

1. Context:

• Opera „Baltagul” de Mihail Sadoveanu a fost publicată în 1930, fiind capodopera amplei opere în proză a scriitorului. Romanul a fost scris în doar câteva zile și are ca sursă de inspirație balada „Miorița” din care preia mottoul, tema, motivele și conflictele.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Personajul principal este Vitoria Lipan, tipul muntencei, un personaj exponențial, purtătoare a  trăsăturilor sufletului aspru și tenace al muntenilor. Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul dintre cele mai bine conturate personaje feminine din literatura noastră.

       Statut social:

• Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa soțului. Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe cei care îi oferă serviciile: preot, negustori, cârciumari.  De asemenea, își asumă statutul de văduvă cu demnitate și hotărâre.

       Statut psihologic:

• Psihologic, Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari” ale literaturii române. Deși sufletul său plânge de durere, Vitoria dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și ducă la îndeplinire scopul, ș anume acela de a afla adevărul despre moartea soțului. Personajul feminin are o inteligență nativă, astfel că reușește să se adapteze ușor la legile noii lumi cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele oamenilor pentru a obține informațiile de care are nevoie.

       Statut moral:

• Moral, întregul comportament al Vitoriei îi reflectă verticalitatea. Aceasta respectă tradițiile și nu își poate găsi liniștea până în momentul în care realizează ritualul înmormântării. Chiar dacă pătrunde într-o lume nouă, Vitoria Lipan nu renunță la tradiție, astfel încât cinstește după datină cumetria de la Borca și nunta de la Cruci. În aceeași lege a tradiției încearcă să își educe și copiii, revoltându-se, atunci când fiica ei, Minodora, pare deschisă spre nou. Inclusiv gestul final, când îl îndeamnă pe Gheorghiță să-l lovească cu baltagul pe Calistrat Bogza trebuie interpretat ca unul moral. „A răzbuna” înseamnă, pentru Vitoria, restabilirea binelui, a ordinii.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Trăsătura principală a lui Vitoria Lipan este determinarea, care este evidențiată de scena dialogului dintre Vitoria și Gheorghiță, precum și în momentul descoperirii osemintelor lui Nechifor Lipan.

           O primă scenă care ilustrează determinarea Vitoriei Lipan este:

• dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici se constituie într-o reală formă de caracterizare indirectă, ce relevă inteligența și determinarea ei. Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care să-l conștientizeze pe tânăr faptul că, pentru el, începe o nouă etapă a vieții.  

      O altă scenă care ilustrează determinarea Vitoriei Lipan este:

• momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan, în râpa dintre Suha și Sabasa. Acesta își păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, femeia își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar, în același timp colaborează cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi va cere permisiunea să o lase să își îngroape bărbatul în „țintirim”.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași ai soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Vitoria reconstituie drumul parcurs de soțul ei, află adevărul și îi demască pe ucigași în fața autorităților. Aceasta trăiește la începutul romanului un puternic conflict interior cauzat de dispariția lui Nechifor Lipan. Ea pornește la drum hotărâtă să-și găsească soțul, să facă dreptate și să-l înmormânteze creștinește. Este prezent, de asemenea, un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică, pastorală și modernitatea care începe să pătrundă în satul muntenilor. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce tinerii receptivi la noutățile civilizației, Minodora și Gheorghiță, sunt readuși de mama autoritară la rolurile impuse de tradiție.

• Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și observație. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului.

5. În concluzie,:

• Vitoria Lipan este un veritabil ”Hamlet feminin”, personaj complex, din categoria „oamenilor tari”(Constantin Ciopraga). Ea este exponentul omului de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale.

Încadrare

1. Context:

• Opera „Baltagul” de Mihail Sadoveanu a fost publicată în 1930, fiind capodopera amplei opere în proză a scriitorului. Romanul a fost scris în doar câteva zile și are ca sursă de inspirație balada „Miorița” din care preia mottoul, tema, motivele și conflictele.

2. Încadrare în specie:

• Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.
• „Baltagul” este un roman obiectiv, realist-mitic și tradițional. Este un roman realist, dar și obiectiv prin prezentarea fără strălucire a comunității arhaice cu toate demersurile sale, un roman mitic deoarece apar elemente legendare cum ar fi vrăjitoria, magia, farmecele, care oricum nu se adeveresc, ele stând la baza genezei operei sau aflându-se la subiectul acestuia, și un roman tradițional, prin imaginea complexă oferită asupra societății rurale arhaice, care are la bază legile nescrise ale firii.

       În primul rând:

• este un roman tradițional pentru că se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a universului rural, dar și a specificului personajelor. Avem de-a face cu o imagine idilică a acestuia și de un pitoresc profund, romanul valorificând tradiții românești: oierit, tors, ritualuri de sărbători, nuntă, înmormântare, botez etc. Lumea lui Sadoveanu este puternic înrădăcinată în credința creștină specifică poporului român, dar și în obiceiurile precreștine precum vizita la baba Maranda, mulțimea superstițiilor de care ține seama cu atenție.

       În al doilea rând:

• caracterul mitic, tradițional este dat de legăturile romanului cu folclorul românesc. Astfel, planul mitic are în centru miturile din care s-a inspirat autorul, precum și sensul ritualic al gesturilor Vitoriei. Cel mai important mit care stă la baza structurii acestui roman este mitul mioritic, fapt subliniat de mottoul pe care îl alege autorul pentru opera sa: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne…”. Acest mit include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradiții pastorale, dar și comuniunea om-natură. Alt mit identificat în structura romanului este mitul egiptean al lui Isis și Osiris.

3.Temă și două episoade:

• Tema romanului este călătoria Vitoriei Lipan pentru a afla adevărul despre moartea soțului ei, urmată de săvârșirea dreptății prin pedepsirea vinovaților. De asemenea, se regăsesc și alte teme ale operei sadoveniene, și anume: natura, iubirea, viața personală, călătoria.

           Un episod care ilustrează tema călătoriei de aflare a adevărului este:

• parcurgerea drumului în căutarea soțului, fiind asociată cu motivul labirintului. Vitoria reconstituie traseul și evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce simbolizează o dublă aventură, a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. În această călătorie, ei asistă la un botez și la o nuntă. Succesiunea acestor momente esențiale din viața omului îi dă de gândit Vitoriei și anticipează ritualul de înmormântare din final.

      Un alt episod care ilustrează tema călătoriei de aflare a adevărului este:

• finalul, în care Vitoria reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Principalul conflict al romanului este cel dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași ai soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Vitoria reconstituie drumul parcurs de soțul ei, află adevărul și îi demască pe ucigași în fața autorităților. Aceasta trăiește la începutul romanului un puternic conflict interior cauzat de dispariția lui Nechifor Lipan. Ea pornește la drum hotărâtă să-și găsească soțul, să facă dreptate și să-l înmormânteze creștinește. Este prezent, de asemenea, un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică, pastorală și modernitatea care începe să pătrundă în satul muntenilor. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce tinerii receptivi la noutățile civilizației, Minodora și Gheorghiță, sunt readuși de mama autoritară la rolurile impuse de tradiție.

• Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei în mod obiectiv, prin tehnica detaliului și observație. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului.

5. În concluzie,:

• Roman tradiționalist, mitic, social, inițiatic, „Baltagul” transformă intriga „Mioriței” într-o monografie a unei societăți. „Eroul statornic al celor mai bune scrieri e un popor”, observa George Călinescu. Acest erou în romanul Baltagul se dovedește omul de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale. Roman complex, el ilustrează arta scrierii sadoveniene prin împletirea epicului cu liricul, și a realismului cu simbolicul și cu baladescul.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1877.
• Autorul pornește de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie și reactualizează teme și motive de circulație universală, dar le organizează conform propriei sale viziuni (fuziunea dintre real și fabulos), într-un text narativ complex, diferit de cel al basmelor populare prin supralicitarea procedeului triplicării.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Harap-Alb este personajul principal, care parcurge un drum inițiatic, un drum spre maturizare. Aparține sferei umanului, nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale. Le deține în stare latentă și dobândește, prin trecerea probelor, o serie de calități excepționale.

       Statut social:

• Statutul social al protagonistului se modifică din incipitul textului până la final. Astfel, cel care la început a fost mezinul timid și neîncrezător în forțele proprii și a acceptat condiția umilă de slugă, la final ajunge să-și asume rolul de împărat. Întregul traseu menționat este într-o strânsă relație cu conflictul principal al basmului, anume acela dintre condiția umană a lui Harap-Alb și destinul său de viță nobilă.

       Statut psihologic:

• Din punct de vedere psihologic, observăm că Harap-Alb este surprins pe parcursul întregului proces de maturizare. La început este șovăitor în fața deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleșit de rolul pe care și l-a asumat. Pe parcurs își dezvoltă însă personalitatea, dobândind calități precum curajul, încrederea în sine însuși, calități e care le dovedește tocmai datorită probelor la care este supus de Spân.

       Statut moral:

• Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge să întrunească toate calitățile necesare unui viitor împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea și demnitatea, pe care fiicele Împăratului Verde la remarcă de la prima întâlnire: „seamănă a fi mult mai omenos”. Compensându-i slăbiciunile umane firești, bunătatea și mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al binelui.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Principala trăsătură a protagonistului, anume caracterul său profund uman, reiese cu ușurință din acele scene în care eroul se vede confruntat cu evenimente care depășesc puterea sa omenească de înțelegere.

           O primă scenă care ilustrează caracterul profund uman al protagonistului este:

• după prima întâlnire cu Sfânta Duminică. Când ea se ridică în văzduh, fiul craiului este cuprins de înfiorare, rămânând împietrit de spaimă și mirare datorită acestui contact cu nemaivăzutul, cu elementul miraculos.

      O altă scenă care ilustrează caracterul profund uman al protagonistului este:

• fiecare din secvențele narative ce urmează oricărei porunci a Spânului. În aceste momente, eroul pare să-și dorească moartea, renunțând astfel definitiv la chinurile unei existențe dezamăgitoare: „decât așa viață, mai bine moarte de o mie de ori”. Reacțiile neexperimentatului Harap-Alb sunt comice dacă la comparăm cu vitejia de care dă dovadă Făt-Frumos din basmele populare însă, dintr-o perspectivă realistă, temerile și lașitatea eroului par firești, umane.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Dacă abordăm textul din perspectiva temei clasice a luptei dintre bine și rău, atunci putem identifica un conflict exterior, între protagonist și antagonist, însă dimensiunea simbolică a narațiunii, ca trăsătură specifică a basmului cult, permite identificarea unui conflict interior. Este vorba despre o luptă a sinelui cu sinele între cele două ipostaze ale protagonistului: cea de neofit și cea de ființă inițiată în final.

• Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor (apar diminutive cu valoare augmentativă – „buzișoare”, „băuturică”, sunt incluse caracterizări pitorești – portretul lui Gerilă, a lui Ochilă etc.) și oralitate (frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului artistic, prin integrarea unor termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale.

5. În concluzie,:

• Deși este un personaj de basm, eroul nu reprezintă doar tipul voinicului, ca Făt-Frumos din basmele populare, ci este și „un om de soi bun”, eroul „vrednic” (cum spune Verde-Împărat) care traversează o serie de probe, se maturizează și devine împărat.

Încadrare

1. Context:

• „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1877.
• Autorul pornește de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie și reactualizează teme și motive de circulație universală, dar le organizează conform propriei sale viziuni (fuziunea dintre real și fabulos), într-un text narativ complex, diferit de cel al basmelor populare prin supralicitarea procedeului triplicării.

2. Încadrare în specie:

• Basmul este o specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice ce întruchipează binele și răul în diversele lor ipostaze. Specifice basmului sunt elementele de compoziție în care se enumeră clișee compoziționale, formule specifice, cifre și obiecte magice, triplicarea.
• Basmul cult apare în paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, preluând motivele și tehnicile narative ale acestuia.
• „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca particularități umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj, umorul și oralitatea.

       În primul rând:

• opera literară „Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în specia de basm cult prin personajele care sunt implicate în conflict și îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii). Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăși) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) și se confruntă cu antagonistul (Spânul), care are și funcție de trimițător, iar personajul căutat este fata de împărat.

       În al doilea rând:

• o altă trăsătură a basmului este prezența unor elemente de compoziție tipice: clișeecompoziționale/formule specifice, procedeul triplicării, cifre și obiecte magice. Clișeele compoziționale/formulele tipice sunt convenții care marchează intrarea și ieșirea din fabulos. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează de la început deoarece autorul inovează formula inițială și pune povestea pe baza spuselor altcuiva: „Amu cică era odată”, fără însă a nega ca în basmul popular: „A fost odată ca niciodată”. Formula finală include o comparație între cele două lumi – a fabulosului și a realului. De asemenea, Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar supralicitează procedeul de tehnică narativă specific basmului popular, astfel că eroul nu are de trecut doar trei, ci mai multe serii de probe. În basm sunt prezente numerele magice, simbolice: 3, 12, 24, și obiecte miraculoase, unele fiind grupate câte trei („trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă”).

3.Temă și două episoade:

• Tema principală a basmului este lupta dintre bine și rău care este dublată de tema inițierii și a maturizării treptate a eroului. De asemenea sunt prezente atât motive narative: împăratul fără urmaș, superioritatea mezinului, podul, călătoria, inversarea rolurilor, probele, căsătoria, recompensa, cât și de circulație universală: pădurea labirint, muncile etc.

           Un episod care ilustrează tema călătoriei de maturizare a mezinului este:

• supunerea prin vicleșug. Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă o secvență narativă importantă, întrucât înșelătoria declanșează conflictul. Naivitatea este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai”. Spânul îl transfigurează în rob, îi dă numele de Harap-Alb și îi spune că va trebui să moară și să învie pentru ca să-și recapete identitatea (jurământul de la fântână).

      Un alt episod care ilustrează tema călătoriei de maturizare a mezinului este:

• demascarea răufăcătorului. La curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb se întoarce cu fata Împăratului Roș care dezvăluie adevărata lui identitate. Încercarea Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb este ratată. Lichidarea violenței nu-i aparține eroului ca în basmul popular, ci calului năzdrăvan. Episodul care cuprinde scena tăierii capului personajului principal și a reînvierii lui de către fata împăratului cu ajutorul obiectelor magice are semnificația morții inițiatice.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Dacă abordăm textul din perspectiva temei clasice a luptei dintre bine și rău, atunci putem identifica un conflict exterior, între protagonist și antagonist, însă dimensiunea simbolică a narațiunii, ca trăsătură specifică a basmului cult, permite identificarea unui conflict interior. Este vorba despre o luptă a sinelui cu sinele între cele două ipostaze ale protagonistului: cea de neofit și cea de ființă inițiată în final.

• Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor (apar diminutive cu valoare augmentativă – „buzișoare”, „băuturică”, sunt incluse caracterizări pitorești – portretul lui Gerilă, a lui Ochilă etc.) și oralitate (frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului artistic, prin integrarea unor termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale.

5. În concluzie,:

• „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, având ca particularități: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însa, ca orice basm, pune în evidenta idealul de dreptate, adevăr și cinste.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul „Novele din popor” în 1881, și este una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Ghiță este personajul principal, un personaj „rotund”, al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Personajul este tipic pentru o categorie socială (tipul cârciumarului interesat de bani), cu trăsături condiționate de mediu și o evoluție care îl individualizează. Dezumanizarea protagonistului este urmărită prin analiză psihologică.

       Statut social:

• Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei, în ipostaza cizmarului sărac, nemulțumit de propria condiție socială. Conștientizând faptul că pe umerii săi apasă responsabilitățile familiei, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-i asigura un trai mai bun. Odată mutat la moară, devine cârciumar, schimbarea de statut social implicând metamorfoze și la nivelul statului psihologic și moral.

       Statut psihologic:

• Din punct de vedere psihologic, Ghiță este, la început, un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența Sămădăului, bărbatul își pierde treptat încrederea în sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți.

       Statut moral:

• Statutul moral al protagonistului se prefigurează încă din titlu, textul nuvelei urmărind măcinarea, până la dispariție, a conștiinței lui Ghiță. Existența sa se înscrie inițial în sfera moralității: banul câștigat cinstit, imaginea de om onest în fața colectivității rurale sau familia reprezentând valorile sale ontologice. Întovărășirea cu Lică va duce însă la propria prăbușire morală: jură strâmb, devenind astfel complice la jaf și la crimă. Se îndepărtează treptat de familie, ajungând chiar să regrete că are nevastă și copii și că nu-și poate asuma în totalitate riscul îmbogățirii alături de Lică.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Trăsătura principală a lui Ghiță surprinsă în nuvelă este lăcomia, care are ca efect dezumanizarea, și e manifestată prin înstrăinarea față de familie, minciună, răzbunare, gelozie, crimă.

           O primă scenă care ilustrează dezumanizarea lui Ghiță este:

• când, orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția drept momeală în brațele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenței nefaste a lui Lică. Dezgustată însă de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinase de ea și de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică.

      O altă scenă care ilustrează dezumanizarea lui Ghiță este:

• episodul judecății, unde Lică îi distruge imaginea de om onest pe care o avea Ghiță în fața oamenilor și, astfel, cârciumarul se trezește implicat fără să-și dea seama în jefuirea arândașului și în uciderea unei femei și a unui copil. Acesta e chemat să depună mărturie și i se dă drumul acasă numai „pe chezășie”. La proces, însă, Ghiță jură strâmb, devenind în acest fel complicele lui Lică. Are totuși momente de sinceritate, când cere iertare soției și copiilor.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Fiind o nuvelă psihologică, conflictul central este și el unul psihologic, moral. Este vorba de conflictul interior al protagonistului. Personajul principal, Ghiță, oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul exterior constă în confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa de om cinstit în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior.

• Simetria incipit-final conferă o notă caracteristică a operelor lui Slavici. În incipit se enunță prin cuvintele bătrânei pe care Ghiță o consultă ca pe un oracol, astfel că bătrâna refuză să hotărască pentru ei, dar totuși îi avertizează că nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit. Finalul pecetluiește tot prin cuvintele bătrânei destinul tragic al eroilor.

5. În concluzie,:

• Nuvelă solidă cu subiect de roman”(G. Călinescu), „Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și viață prin intermediul evoluției  personajului principal.

Încadrare

1. Context:

• Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată în volumul „Novele din popor” în 1881, și este una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.

2. Încadrare în specie:

• Nuvela este specia genului epic în proză cu un singur fir epic, urmărind un conflict unic, concentrat, personaje nu prea numeroase, caracterizate succint în funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii.
• „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică. Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitate, personaje tipice în împrejurări tipice și tehnica detaliului, și o nuvelă psihologică prin: frământările de conștiință ale personajului principal, surprinderea conflictului interior și folosirea unor tehnici de investigare psihologică.

       În primul rând:

• este o nuvelă realistă prin trăsături manifestate la toate nivelurile textului: tema familiei și a dorinței de înavuțire, includerea unor personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă tipul cârciumarului dornic de înavuțire, Pintea este jandarm, Lică este sămădău, dar și tâlhar), analiza psihologică, verosimilitatea, prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precizarea unor toponime realepentru a crea iluzia vieții (Arad, Ineu), tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare (Lică Sămădăul).

       În al doilea rând:

• o altă trăsătură a realismului este perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, apare tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și finalul nuvelei, tehnica simetriei (incipitul și finalul), tehnica detaliului (în descrieri) și tehnica bulgărelui de zăpadă (amplificarea conflictului).

3.Temă și două episoade:

• Tema nuvelei reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, în contextul pătrunderii relațiilor capitaliste în satul transilvănean. Există și câteva motive literare: hanul, banul și motivul lui Mefistofel.

           Un episod care ilustrează tema consecințelor nefaste ale dorinței de îmbogățire este:

• cel al judecății, unde Lică îi distruge imaginea de om onest pe care o avea Ghiță în fața oamenilor și, astfel, cârciumarul se trezește implicat fără să-și dea seama în jefuirea arândașului și în uciderea unei femei și a unui copil. Acesta e chemat să depună mărturie și i se dă drumul acasă numai „pe chezășie”. La proces, însă, Ghiță jură strâmb, devenind în acest fel complicele lui Lică. Are totuși momente de sinceritate, când cere iertare soției și copiilor.

      Un alt episod care ilustrează tema consecințelor nefaste ale dorinței de îmbogățire este:

• când, orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția drept momeală în brațele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenței nefaste a lui Lică. Dezgustată însă de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinase de ea și de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Fiind o nuvelă psihologică, conflictul central este și el unul psihologic, moral. Este vorba de conflictul interior al protagonistului. Personajul principal, Ghiță, oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul exterior constă în confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul. Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa de om cinstit în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior.

• Simetria incipit-final conferă o notă caracteristică a operelor lui Slavici. În incipit se enunță prin cuvintele bătrânei pe care Ghiță o consultă ca pe un oracol, astfel că bătrâna refuză să hotărască pentru ei, dar totuși îi avertizează că nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit. Finalul pecetluiește tot prin cuvintele bătrânei destinul tragic al eroilor.

5. În concluzie,:

• „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior.

Încadrare

1. Context:

• „Fântâna dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanu Ancuței”, care a fost publicată în 1928. Aceasta este o operă de sinteză ce îmbracă forma povestirii în ramă, fiind considerată „capodopera de la răscruce”, deoarece încheie prima etapă de creație a autorului.

2. Încadrare în specie:

• Povestirea este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, fiind puternic subiectivizată, accentul fiind pus pe întâmplările povestite, și nu asupra personajelor. Printre particularitățile povestirii se numără: caracterul subiectiv, importanța acordată naratorului și actului narării, oralitate și existența unui ceremonial.
• „Fântâna dintre plopi” se încadrează în specia epică numită povestire, deoarece narează un singur episod din viața unor personaje, are timp limitat, iar accentul cade pe construcția subiectului, nu pe cea a personajului.

       În primul rând:

• o primă trăsătură a povestirii prezentă în opera „Fântâna dintre plopi” este povestirea în ramă, tehnica având ca suport inițial un han în care veneau drumeții pentru a se relaxa, a revedea lumea și a asculta diverse povești captivante. Inovația acestei creații este aceea că prezintă nouă povestiri, redactate de către nouă persoane diferite, personaje ce ajung la Hanul Ancuței și istorisesc o întâmplare reală, din experiența personală. Există un personaj al narațiunii-cadru, care introduce fiecare povestitor în parte și de asemenea asistă la nararea întâmplărilor. Ceilalți naratori vor fi introduși rând pe rând de către naratorul principal, iar faptele lor vor fi relatate în cadrul hanului, timpul povestirii referindu-se la timpul „celeilalte Ancuțe”.

       În al doilea rând:

• o altă trăsătură a povestirii este oralitatea, conferită de relația strânsă între povestitor și ascultător, este respectat un ceremonial al adresării ce presupune captarea atenției, cucerirea ascultătorilor și verificarea atenției, existența unei atmosfere de petrecere, sfat sau intimitate și evocarea unui timp trecut, vag istoric, de cele mai multe ori mitic.

3.Temă și două episoade:

• Tema principală a operei este iubirea dintre Neculai Isac și Marga, care, cu toate că doreau să fie mereu împreună, obstacolele i-au adus spre un destin tragic, Marga fiind omorâtă în fântâna dintre plopi, iar Neculai trăind cu acea groaznică amintire. O altă temă este diferența etnică și socială dintre personaje, Neculai Isac fiind un om de rând, un vânzător de vinuri și drumeț, iar Marga o fată de țigan.

           Un episod care ilustrează tema iubirii tragice este:

• scena întâlnirii cu Marga care reprezintă începutul iubirii dintre cele două personaje, Neculai, care s-a despărțit de o iubire superficială, întâlnindu-se cu ea pe malul unui râu în timpul unei discuiții cu unchiul ei, Hanasache, și dându-i un bănuț de argint.

      Un alt episod care ilustrează tema iubirii tragice este:

• avertismentul fetei de la a doua întâlnire la fântână, făcându-l pe tânăr să fugă și să se salveze de Hanasache și aliații lui, cu toate că pierde un ochi în luptă și în final pe Marga, fiind ucisă și aruncată în fântână, Neculai Isac rămânând astfel marcat de sacrificiul fetei.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul este de natură exterioară, fiind conturat de lupta dintre Neculai Isac și banda de țigani a lui Hanasache, care vor să-l jefuiască și să-l ucidă, și de natură interioară, fiind subliniat sentimentul vinovăției pe care îl adoptă Neculai pentru că nu a putut-o salva pe Marga.

• Incipitul fixează cadrul povestirii, timpul și personajele, cuprinzând ritualul introducerii în grupul de ascultători al noului povestitor, Neculai Isac, care stârnește interesul celorlalți prin întâmplarea năprasnică pe care promite că o va spune. Pe de altă parte, finalul este tragic prin moartea eroinei, și prezintă o experiență esențială pentru căpitanul Isac căruia i-a marcat definitiv destinul. Acest final ne readuce în planul secvenței, unde se întrevăd reacțiile ascultătorilor puternic marcați de cele povestite.

5. În concluzie,:

• Fântâna dintre plopi este un text semnificativ nu numai pentru specia povestirii, ci şi pentru arta sadoveniană în general, atât la nivelul structurilor narative, cât şi la acela al semnificaţiilor.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română,  fiind publicată în perioada pașoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară” în 1840. Este inspirată din istoria națională, conform recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat „Introducție”.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic excepțional, care acționează în situații excepționale (scena uciderii boierilor, pedepsirea lui Moțoc, otrăvirea). Întruchipează tipul domnitorului tiran și crud. El este construit din contraste, are calități și defecte puternice.

       Statut social:

• Din punct de vedere social, Alexandru Lăpușneanul este domnitorul Moldovei, reîntors la tron pentru a doua oară. Cu toate acestea, el nu face parte dintr-o familie de viță nobilă, fiind un parvenit, asigurându-și acest statut prin intermediul căsătoriei sale cu domnișoara Ruxandra. Spre finalul vieții sale, acesta se căiește, devenind călugăr sub numele de Paisie.

       Statut psihologic:

• Din punct de vedere psihologic, acesta este înzestrat cu o personalitate puternică și sangvinică. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, acesta nu ia în seamă vorbele soției sale și a celor revoltați de modul său de a conduce, ci își continuă cu înverșunare planurile sângeroase.

       Statut moral:

• Din punct de vedere moral, Lăpușneanul are atât calități, cât și defecte. Domnitorul este tipul despotului, al tiranului medieval, dar este totodată și un om calculat, inteligent, perspicace și un bun orator.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Personajul romantic, Alexandru Lăpușneanul, este puternic individualizat și memorabil, prin caracterul excepțional al faptelor și al însușirilor sale. Faptele sale sunt motivate psihologic prin trăsătura lui principală, dorința de răzbunare pentru trădarea boierilor din prima sa domnie.

           O primă scenă care ilustrează dorința de răzbunare a domnitorului este:

• pedepsirea lui Moțoc. Cunoscând oamenii, le face promisiuni care îi liniștesc, dar care ascund de fapt un plan de răzbunare. Promisiunea care îi face lui Moțoc: „îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău” îl liniștește pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului și care crede că a reușit să reintre în grațiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpușneanul este însă crud deoarece îl predă pe Moțoc mulțimii care îl sfâșie. Sacrificându-l pe boier, se răzbună pentru trădarea acestuia.

      O altă scenă care ilustrează dorința de răzbunare a domnitorului este:

• otrăvirea tiranului. După patru ani de la uciderea boierilor, Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăvește de friguri. Când își revine, refuză să accepte că a fost călugărit, după obiceiul vremii, pentru că acest lucru ar fi însemnat pierderea puterii domnești. Replica sa „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…” exprimă dorința de răzbunare. Lăpușneanul amenință că-i va ucide pe toți, inclusiv pe propriul fiu, urmașul la tron, așa încât doamna Ruxandra acceptă sfatul boierilor Spancioc și Stroici de a-l otrăvi.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a protagonistului. Principalul conflict este de ordin politic și vizează lupta pentru putere între domnitor și boieri, în contextul secolului al XVI-lea. Conflictul secundar, între domnitor și Moțoc (boierul care îl trădase în prima domnie), particularizează dorința de răzbunare a domnitorului.

• Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate narațiunii. Nuvela începe cu întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie; acțiunea se desfășoară apoi la curtea domnească și la mitropolie. Ultimul capitol redă moartea domnitorului, patru ani mai târziu, în cetatea Hotinului.

5. În concluzie,:

• Monumentabilitatea, forța de a-și duce planurile la bun sfârșit, indiferent de mijloace, spectaculosul acțiunilor, concizia replicilor fac din protagonistul nuvelei căreia îi dă titlul de „Alexandru Lăpușneanul”, un personaj memorabil.

Încadrare

1. Context:

• „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română,  fiind publicată în perioada pașoptistă, în primul număr al revistei „Dacia literară” în 1840. Este inspirată din istoria națională, conform recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu în manifestul literar al romantismului românesc, articolul-program intitulat „Introducție”.

2. Încadrare în specie:

• Nuvela este specia genului epic în proză cu un singur fir epic, urmărind un conflict unic, concentrat, personaje nu prea numeroase, caracterizate succint în funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii.
• „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă istorică de factură romantică pentru că este inspirată din trecutul istoric: tema, subiectul, personajele și culoarea epocii (mentalități, comportamente, relații sociale, obiceiuri, vestimentație, limbaj), și sunt prezentate personaje excepționale în situații excepționale, construite în antiteză (blândețea doamnei, cruzimea domnitorului), gesturi spectaculoase și replici devenite celebre.

       În primul rând:

• o trăsătură a nuvelei istorice este inspirația din trecutul istoric, sursa de inspirație a nuvelei respectând unul din dezideratele originale cerute de Mihail Kogălniceanu în „Introducție…”. Autorul se inspiră din „Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche, dar modifică anumite secvențe, nerespectând în totalitate adevărul istoric. La venirea lui Alexandru la domnie, Moțoc pleacă cu Tomșa în Polonia, însă Negruzzi îl păstrează pe boier cu scopul de a reliefa trăsăturile domnitorului. Stroici nu a existat în epocă, el fiind o invenție a autorului.

       În al doilea rând:

• o alta trăsătură a nuvelei istorice reprezintă faptul că reconstituirea epocii se face pe baza culorii locale. Culoarea locală se evidențiază astfel pe baza arhaismelor fonetice  „pre”, „scânteiară”,  „vreu”, arhaismelor lexicale,  „dulama”,  „zobon”, arhaismelor semantice „a popi” – cu sensul de a ucide,  „prost” – cu sensul de om simplu, fără rang, arhaismele dominând în descrierile cu valoare documentară (portretul fizic al doamnei din capitolul al II-lea, vestimentația lui Lăpușneanul în biserică, masa domnească).

3.Temă și două episoade:

• Tema este evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul. Lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud se raportează la realitățile social-politice din Moldova secolului al XVI-lea.

           Un episod care ilustrează tema evocării celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul este:

• primul capitol, „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”. El este un răspuns pe care Lăpușneanul îl dă soldei de boieri care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit, fiindcă norodul nu îl vrea. Cu toate acestea, Lăpușneanul este hotărât să își reia tronul și să se răzbune pe boierii trădători.

      Un alt episod care ilustrează tema evocării celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul este:

• cel din capitolul al doilea, „Ai să dai samă, doamnă!…” care ilustrează evenimentele sângeroase din timpul domniei. Domnitorul arde cetățile de apărare ale Moldovei, sub pretextul că în ele se ascund boierii trădători, apoi, din porunca lui, încep execuțiile. O jupâneasă văduvă ține calea doamnei Ruxanda, soția lui Lăpușneanul, și îi spune ea este vinovată pentru că nu încearcă să-și oprească soțul. Speriată de cele auzite, doamna Ruxanda îl roagă pe vodă să nu mai verse sânge. El se supără, dar îi promite că va primi un leac de frică.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul nuvelei este complex și pune în lumină personalitatea puternică a protagonistului. Principalul conflict este de ordin politic și vizează lupta pentru putere între domnitor și boieri, în contextul secolului al XVI-lea. Conflictul secundar, între domnitor și Moțoc (boierul care îl trădase în prima domnie), particularizează dorința de răzbunare a domnitorului.

• Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și conferă verosimilitate narațiunii. Nuvela începe cu întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, în a doua sa domnie; acțiunea se desfășoară apoi la curtea domnească și la mitropolie. Ultimul capitol redă moartea domnitorului, patru ani mai târziu, în cetatea Hotinului.

5. În concluzie,:

• Opera este un text exemplar pentru literatura română, întrucât este prima nuvelă istorică românească, publicată în primul număr al revistei „Dacia literară”. George Călinescu consideră că dacă limba română ar fi beneficiat de avantajele unei limbi de largă circulație, această nuvelă ar fi fost la fel de faimoasă ca „Hamlet” de William Shakespeare.

Caracterizarea personajului

1. Context:

• Marin Sorescu a fost considerat un dramaturg excepțional. În contextul literaturii postbelice, teatrul lui Sorescu realizează sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale fiind asociate cu antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic.

• Subintitulată „tragedie în patru acte”, „Iona” de Marin Sorescu a fost publicată în 1968 și face parte din trilogia „Setea muntelui de sare” ce tratează problematica dorinței omului de absolut.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

• Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.

• Iona, personajul central al piesei cu același nume, este de asemenea un personaj modern, diferit de caracterele teatrului tradițional. El este o proiecție de viață interioară, reprezentant al conștiinței omului modern aflat în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări exterioare.

       Statut social:

• Din punct de vedere social, personajul sorescian este un pescar și un urmaș onomastic al unui profet. La nivel simbolic, actul de a pescui semnifică nevia de cunoaștere și autocunoaștere, obsesia absolutului. El devine astfel „pescarul pescuit/ vânătorul vânat”, victima propriului ideal.

       Statut psihologic:

• Din punct de vedere psihologic, Iona trăiește un conflict interior specific omului modern, care se vede nevoit să viețuiască într-o lume din care Dumnezeu s-a retras. Este un personaj-idee care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea ființei umane și căutările omului modern.

       Statut moral:

• Din punct de vedere moral, drumul parcurs de personaj, spațiile simbolice traversate reflectă traseul devenirii. La început conformist, autoiluzionat, ignorând realitatea, preocupat de aparențe, de ceea ce cred ceilalți despre el, Iona este înghițit de monstrul marin la sfârșitul tabloului I. În rătăcirile sale labirintice prin burțile peștilor succesivi, trece treptat de la atitudinea de pasivitate în fața destinului, la acțiunea conștientă și la reflexivitate, iar apoi își amintește: „Eu sunt Iona” și ajunge la conștiința de sine. Îi ia o viață să înțeleagă că stăpânirea (cunoașterea) de către om a lumii exterioare, fenomenale, infinite este iluzorie. Cunoașterea de sine reprezintă un alt drum, o altă cale.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

• Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o stare de fapt, este singurătatea. În piesă există mai multe secvențe care ilustrează singurătatea absolută a protagonistului și a ființei umane, în general.

           O primă scenă care ilustrează singurătatea protagonistului este:

• cea din tabloul I, când Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își cheamă „dublul” până „răgușește”, spre a constata că e înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou: „Gata și cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a isprăvit” pare a-i anula existența.

      O altă scenă care ilustrează singurătatea protagonistului este:

• cea din tabloul III, în care Iona scrie un bilet cu propriul sânge, după ce își taie o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește, dar tot el este acela care o găsește.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din tragedia lui Sorescu. Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență tragică, într-o intrigă născută din discrepanța dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca într-un pântece de chit.

• Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Marin Sorescu modifică regulile de compoziție ale teatrului „clasic”. Scriitorul renunță la dialog și construiește piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătății. Există un singur personaj activ, care-și dă replica, fiind obligat să se dedubleze și să „se comporte ca și când pe scenă ar fi două persoane”. Aceste convenții sunt precizate în lista cu personajele, care cuprinde, pe lângă pescarul Iona, alți doi pescari, și în notațiile autorului de la începutul piesei. Consecințele dedublării personajului sunt dispariția conflictului și a intrigii tradiționale și plasarea acțiunii în planul parabolei.

5. În concluzie,:

• Deși de dimensiuni reduse, drama Iona a câștigat larga apreciere nu doar a criticii române, ci și a celei universale. Personajul său a devenit un simbol. Acest fapt confirmă actualitatea temei căutării adevărului despre sine într-o lume a înstrăinării, precum și talentul ce l-a consacrat pe autor.