Iona (1968) Marin Sorescu

Încadrare

  1. Context:
  • Marin Sorescu a fost considerat un dramaturg excepțional. În contextul literaturii postbelice, teatrul lui Sorescu realizează sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale fiind asociate cu antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic.
  • Subintitulată „tragedie în patru acte”, „Iona” de Marin Sorescu a fost publicată în 1968 și face parte din trilogia „Setea muntelui de sare” ce tratează problematica dorinței omului de absolut.

2. Încadrare în specie:

  • Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor destinate reprezentării scenice. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și caractere care se ciocnesc, personajele comunicând prin intermediul dialogului și al monologului, autorul intervenind doar în indicațiile scenice.
  • Drama este specia genului dramatic, în proză sau versuri, în care se dezvoltă un conflict puternic între datele contradictorii ale realității create, având un final grav, care îndeamnă la meditație.
  • „Iona” este o dramă modernă ce are ca particularități inovațiile formale, un limbaj poetic, metaforizat, lipsa precizării perioadei istorice, situarea în atemporal și valorificarea și reinterpretarea mitului biblic.

       În al primul rând:

  • „Iona” este o dramă deoarece elementele tragice se combină în producerea mesajului cu spiritul ludic și parodic. Exprimat în formă metaforică, conflictul nu este mai puțin puternic, frământarea personajului nu este mai puțin tulburătoare. Autorul apelează la resursele familiarității și ale umorului în dezvăluirea condiției tragice a omului ce își caută identitatea, ilustrative fiind expresii precum: „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie” sau „cam câți am căuta toată moartea… pentru că moartea e foarte lungă”.

       În al doilea rând:

  • „Iona” este o dramă de idei. Ea propune un personaj simbolic, exponent al unei concepții despre relația între lume și individ, precum și dintre individ și el însuși. Drama lui Iona exprimă atât condiția claustrării sub regimul totalitarist comunist, cât și limitarea generală a omului în condiția sa muritoare. Gestul final al personajului exprimă ideea căutării în sine, în interior, a adevărului și a libertății.

3.Temă și două episoade:

  • Tema piesei este  incomunicarea și singurătatea. Născută în contextul unui determinism politic, „Iona” rămâne în primul rând o dramă generală a omului „singur, nemaipomenit de singur”, în condiția lui umană, „în fața vieții și a morții”.

           Un episod care ilustrează tema incomunicării și a singurătății este:

  • cea din tabloul I, când Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își cheamă „dublul” până „răgușește”, spre a constata că e înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou: „Gata și cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a isprăvit” pare a-i anula existența.

      Un alt episod care ilustrează tema incomunicării și a singurătății este:

  • cea din tabloul III, în care Iona scrie un bilet cu propriul sânge, după ce își taie o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește, dar tot el este acela care o găsește.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din tragedia lui Sorescu. Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență tragică, într-o intrigă născută din discrepanța dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca într-un pântece de chit.
  • Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Marin Sorescu modifică regulile de compoziție ale teatrului „clasic”. Scriitorul renunță la dialog și construiește piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătății. Există un singur personaj activ, care-și dă replica, fiind obligat să se dedubleze și să „se comporte ca și când pe scenă ar fi două persoane”. Aceste convenții sunt precizate în lista cu personajele, care cuprinde, pe lângă pescarul Iona, alți doi pescari, și în notațiile autorului de la începutul piesei. Consecințele dedublării personajului sunt dispariția conflictului și a intrigii tradiționale și plasarea acțiunii în planul parabolei.

5. În concluzie,:

  • Prin piesa „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală: teatrul-parabolă, în care faptele, gesturile lui Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic. Întâmplările nu trebuie privite în plan real, ci în plan simbolic, și pot fi interpretate în mai multe moduri, datorită unei „tehnici a ambiguității foarte răspândită și ea în teatrul modern”, potrivit criticului Eugen Simion.

O scrisoare pierdută (1884) Ion Luca Caragiale

Caracterizarea personajului

  1. Context:
  • Comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale a fost reprezentată pe scenă în anul 1884, și este a treia piesă din cele patru scrise de autor și o capodoperă a genului dramatic. Este o comedie de moravuri inspirată din lupta electorală din anul 1883, în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului.

2. Definiția personajului și statut social, psihologic, moral:

  • Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr-un șir de întâmplări situate într-un anumit cadru temporal și social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acțiune, narator, timp și spațiu.
  • Ștefan Tipătescu întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături dominante.

       Statut social:

  • Statutul social al personajului este prezentat în „Lista cu Persoanele”, plasată la începutul piesei. Cititorul află că Ștefan Tipătescu este prefectul județului, așadar unul dintre stâlpii puterii locale, cel mai important personaj în procesul electoral. Poziția sa marcantă este doar aparentă, în realitate comportamentul său fiind dictat de sentimentele de iubire pe care le manifestă față de Zoe.

       Statut psihologic:

  • Din punct de vedere psihologic, Ștefan Tipătescu reprezintă un caracter slab, ușor influențabil. Personajul se autovictimizează, susținând că și-a sacrificat o carieră la centru „de dragul partidului și al lui Zoe”. În realitate, însă, el nu face nimic pentru a-și depăși condiția, fiind un adaptat la lumea în care trăiește. Versatilitatea comportamentului său se reflectă în schimbările de atitudine, trecând brusc de la calm la furie. Acționează, de cele mai multe ori, impulsiv, fără a se gândi la consecințele propriilor decizii. Astfel, fără a încerca să găsească o soluție la situația tensionată generată de pierderea scrisorii, îi cere Zoei să fugă împreună, feriți de ochii lumii.

       Statut moral:

  • Ștefan Tipătescu are un comportament ce îl situează în afara sferei moralului. Deținând frâiele puterii, prefectul înțelege să conducă județul pe propria moșie. În acest sens, dispune arestarea, și apoi eliberarea lui Cațavencu, fără să aibă un temei legal. Mai mult, este dispus să îl susțină în alegeri pe contracandidatul politic doar pentru a o mulțumi pe Zoe.

3.Trăsătura principală și două scene ilustrative:

  • Principala trăsătură a protagonistului este impulsivitatea care reiese din actul I și al II-lea.

           O primă scenă care ilustrează impulsivitatea lui Tipătescu este:

  • cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la „ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu – „dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din „datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri.

      O altă scenă care ilustrează impulsivitatea lui Tipătescu este:

  • numărarea voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să  fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din „diplomaţia” vârstei, triunghiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal – Ștefan Tipătescu – într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, președintele grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache și soția acestuia, Zoe) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre aparență și esență. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
  • Originalitatea dramaturgului se remarcă și la nivelul particularităților de compoziție. Tehnica utilizată este cea a bulgărelui de zăpadă prin amplificarea treptată a conflictului, astfel încât tensiunea inițială generată de pierderea scrisorii de amor nu se rezolvă pe parcurs, ci acumulează treptat alte conflicte. Tensiunea dramatică este susținută de intrările repetate în scenă ale Cetățeanului turmentat, de sosirea depeșei de la centru cu numele lui Agamemnon Dandanache, totul culminând cu împăcarea, în final, a celor două tabere politice adverse.

5. În concluzie,:

  • Ştefan Tipătescu  este un personaj aparte în raport cu ceilalți indivizi printre care se mișcă, dar rămâne un tip reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile de forţă care îl conturează îl fac la fel de condamnabil ca și pe ceilalți, asupra cărora are însă avantajul poziției şi al unui plus de luciditate.

O scrisoare pierdută (1884) Ion Luca Caragiale

Încadrare

  1. Context:
  • Comedia „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale a fost reprezentată pe scenă în anul 1884, și este a treia piesă din cele patru scrise de autor și o capodoperă a genului dramatic. Este o comedie de moravuri inspirată din lupta electorală din anul 1883, în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului.

2. Încadrare în specie:

  • Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor destinate reprezentării scenice. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate. În operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni și caractere care se ciocnesc, personajele comunicând prin intermediul dialogului și al monologului, autorul intervenind doar în indicațiile scenice.
  • Comedia este specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu final fericit.
  • „O scrisoare pierdută” este o comedie ce are ca particularități personaje ce aparțin unor tipologii clasice, sursa principală a comicului este contrastul dintre aparență și esență, formele comicului: umorul, ironia,și diferite tipuri de comic (de moravuri, de situație, de caracter, de limbaj și de nume).

       În al primul rând:

  • la fel ca în orice altă comedie se remarcă intenția dramaturgului de stârni râsul în rândul spectatorilor. Așa se explică numeroasele tipuri de comic prezente la nivelul textului. Spre exemplu, comicul de moravuri, care este evident prin țelul artistului de a surprinde imaginea societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o societate „a formelor fără fond”. Comicul de intenție este observabil la nivelul atitudinii dramaturgului în raport cu personajele sale. Față de Ghiță Pristanda, un personaj lipsit de pretenții exagerate, recurge la ironie, în vreme ce față de Nae Cațavencu, un personaj cu pretenții ce nu corespund realității sale interioare, adoptă satira, îngroșându-i defectele. Comicul de situații este reprezentat de scenele ridicole în care sunt surprinse personajele: pierderea scrisorii de amor, intrările repetate în scenă ale Cetățeanului turmentat etc.

       În al doilea rând:

  • dramaturgul respinge retorismul și patetismul, ca trăsături specifice teatrului romantic, manifestând interes pentru tipologiile de personaje din comedia clasică. De fapt, Caragiale creează în operă o adevărată galerie tipologică de personaje. Cu toate acestea, dramaturgul își individualizează actanții prin comportament, nume sau limbaj. Zaharia Trahanache este tipul încornoratului, naiv în viața de familie, ramolit în cea politică. Zoe Trahanache este reprezentativă pentru tipologia adulterinei, iar Ștefan Tipătescu este amorezul. Nae Cațavencu este reprezentativ pentru tipologia demagogului, dar este și un șantajist, ajungând, în cele din urmă, să fie păcălitorul păcălit.

3.Temă și două episoade:

  • Tema comediei constă în satirizarea vieții publice și de familie a unor politicieni din societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie (triunghiul conjugal Zoe – Trahanache – Tipătescu) a unor politicieni corupți.

           Un episod care ilustrează tema satirizării vieții publice și de familie a unor politicieni este:

  • cel din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la „ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu – „dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din „datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri.

      Un alt episod care ilustrează tema satirizării vieții publice și de familie a unor politicieni este:

  • numărarea voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să  fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din „diplomaţia” vârstei, triunghiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal – Ștefan Tipătescu – într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Conflictul dramatic principal constă în înfruntarea pentru putere politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, președintele grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache și soția acestuia, Zoe) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul comic dintre aparență și esență. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului.
  • Originalitatea dramaturgului se remarcă și la nivelul particularităților de compoziție. Tehnica utilizată este cea a bulgărelui de zăpadă prin amplificarea treptată a conflictului, astfel încât tensiunea inițială generată de pierderea scrisorii de amor nu se rezolvă pe parcurs, ci acumulează treptat alte conflicte. Tensiunea dramatică este susținută de intrările repetate în scenă ale Cetățeanului turmentat, de sosirea depeșei de la centru cu numele lui Agamemnon Dandanache, totul culminând cu împăcarea, în final, a celor două tabere politice adverse.

5. În concluzie,:

  • Opera literară „O scrisoare pierdută” rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru specia literară comedia.

Lecția despre cub (1979) Nichita Stănescu

  1. Context:
  • Diversitatea stilurilor în lirica lui Nichita Stănescu conferă omogenitate întregii relații, volumul „Opere imperfecte” din 1979 definind perfecțiunea ca relație între opera artistică și creatorul său.
  • Poezia „Lecția despre cub” de Nichita Stănescu a fost publicată în 1979 și se află în deschiderea volumului „Opere imperfecte”, în timp ce „Lecția despre cerc” se află în final, sugerându-se astfel simbolistica perfecțiunii și inefabilului prin cele două forme geometrice desăvârșite în plan spațial și situate simetric în carte.

2. Încadrare în curent:

  • Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
  • Poezia „Lecția despre cub” aparține neomodernismului prin: ineditul abordării temei, ambiguitatea limbajului, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforei și înnoirile prozodice.

În primul rând:

  • poezia este o artă poetică neomodernistă în care interesul autorului nu este centrat pe relația dintre poet și propria creație, ci pe relația dintre creator și lume, pe actul receptării. De asemenea, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică poetului neomodernist prin impersonalizarea imaginilor și originalitatea metaforelor, prin funcția expresivă și estetică a cuvântului și sunetelor.

În al doilea rând:

  • perspectiva neomodernistă a poeziei se definește și din punct de vedere prozodic: versul liber (inițiala majusculă se folosește doar la început de enunț, nu la fiecare vers), ritmul interior și absența rimei clasice (transmite dramatismul actului de creație), versurile fiind construite prin ingambament (continuarea ideii dintr-un vers în versul următor scris cu literă mică).

3.Temă și două secvențe:

  • Tema poeziei este concepția despre perfecțiunea artistică, iar motivul central îl reprezintă cubul. Acesta este un corp geometric perfect, dar și creație a omului. El desemnează cele două ipostaze ale poeziei: artificială, perfect șlefuită, accesibilă omului comun și poezia „imperfectă”, problematizantă, capabilă să transmită cu sinceritate dramatismul existenței autentice, pentru care optează poetul neomodernist.

      O primă secvență care ilustrează tema concepției despre perfecțiunea artistică este:

  • în a doua parte a poeziei, care reprezintă gestul fărâmării cubului. În mod paradoxal, perfecțiunea se naște din imperfecțiunea creației finite. Prin analogie cu viața, perfecțiunea nu e sinonimă cu frumusețea, și tocmai spărtura, imperfecțiunea particularizează și dă individualitate obiectului.

      O a doua secvență care ilustrează tema concepției despre perfecțiunea artistică este:

  • în a treia parte a poeziei, care surprinde în mod ironic gustul canonic al oamenilor, goana după perfecțiune, falsul gust estetic pentru ceea ce este șlefuit, lustruit, strălucitor. Repetiția pronumelui „toți” accentuează opoziția dintre poet, creator și ceilalți, publicul, oamenii comuni capabili să aprecieze doar artificialul șlefuit.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Titlul poeziei „Lecția despre cub” este format din două substantive și surprinde denotativ ideea de redare a unor cunoștințe legate în acest caz de o figură geometrică perfectă. Valoarea conotativă reiese din ipostaza eului poetic de poet sau creator ce își împărtășește discipolilor sau simplilor cititori concepția despre perfecțiunea în arta. Cubul semnifică poezia ca și creație ce suportă oricând modificările creatorului deoarece se poate schimba acel etalon de frumusețe pe care poezia îl reprezintă.
  • Expresivitatea poeziei este dată de reflexivitatea verbelor impersonale, care au efect de generalizare a instrucțiunilor necesare pentru desăvârșirea unei creații: „se ia”, „se cioplește”, „se lustruiește”, „se răzuiește”, „se taie”, „se sărută”. Se remarcă în final verbele la viitorul inversat „zice-vor” și la condițional-optativ: „ar fi fost”, „n-ar fi avut” sugerând ideea că perfecțiunea nu poate fi atinsă, din cauza condiției umane limitate atât în artă, cât și în viață. De asemenea, în nota specifică a liricii stănesciene se include ambiguitatea verbului „se răzuiește” și aliterația „se răzuiește cu raze”, sugestia textului conducând către interpretarea că orice demers artistic presupune talent sacru, strălucire spirituală pentru a putea atinge sublimul în creație.

5. În concluzie,:

„Lecția despre cub” are semnificații transparente pentru titlul volumului „Opere imperfecte”, în deschiderea căruia se află această poezie, iar cealaltă creație, „Lecția despre cerc”, din finalul cărții, completează simetric și armonios concepția despre lume și viață , despre menirea artistului și rolul creației poetice, idei pe care Nichita Stănescu le-a exprimat într-un limbaj artistic inconfundabil.

Aci sosi pe vremuri (1923) Ion Pillat

  1. Context:
  • Ion Pillat a fost poet și prozator român care a debutat cu volumul „Visări păgâne”, volumele ulterioare surprinzând trei orientări estetice ale poetului: etapa parnasian-simbolistă, etapa tradiționalistă și etapa clasicizantă.
  • Poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat a fost publicată în volumul „Pe Argeș în sus” în 1923 și este o poezie de factură tradiționalistă.

2. Încadrare în curent:

  • Tradiționalismul este curentul literar apărut la începutul secolului al XX-lea și dezvoltat de-a lungul perioadei interbelice, remarcându-se prin prețuirea profundă a valorilor spiritualității românești. Principalele trăsături ale ideologiei acestei orientări literare sunt: valorificarea specificului național (istoria, natura și folclorul), refuzul citadinului, prețuirea mediului rural ca vatră a spiritualității, idealizarea țăranului român și refuzul influențelor străine.
  • Poezia „Aci sosi pe vremuri” aparține tradiționalismului prin: tema timpului trecător, respectarea prozodiei clasice, orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa părintească) și descrierea cadrului natural, rural și a trecutului legendar.

În primul rând:

  • poezia „Aci sosi pe vremuri” aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în care are loc întâlnirea bunicilor. Valorificarea trecutului se realizează folosind procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, iar utilizareaarhaismelor creează parfumul unei epoci: „peruzea”, „crinolină”, „obloane”, „pridvor”. De asemenea, clopotul evidențiază prezența religiosului iar casa părintească păstrează legătura cu străbunii. Peisajul este unul pitoresc, tabloul naturii este unul plin de armonie de care sufletul poetului este îndrăgostit.

În al doilea rând:

  • o trăsătură tradiționalistă este lipsa ambiguității specifice modernismului, textele fiind ușor de înțeles. Figurile de stil sunt simple, predominând epitetul și comparația. Versificația este simplă, existând întotdeauna rimă, ritm și nefiind utilizat ingambamentul.

3.Temă și două secvențe:

  • Poezia dezvoltă două teme importante în opera lui Ion Pillat: timpul și dragostea. Amintirea, regretul trecerii timpului, bucuria iubirii trecute și a unei iubiri a prezentului se amestecă într-un monolog liric nostalgic, specific poeziei tradiționale. Secvențele poetice sunt delimitate riguros de alternanța acestor două teme mari. De asemenea, universul rural este particularizat prin motive specifice: casa, hornul, trecerea timpului, uitarea, satul, precum și motive de circulație universală: luna, noaptea, revalorizate în manieră tradițională.

      O primă secvență care ilustrează tema iubirii este:

  • în prima parte amplă a textului, în care are loc evocarea iubirii trecute a bunicului și a bunicii, construită cu ajutorul descrierii. Tânăra de altă dată („bunica-mi Calyopi”)  sosește la casa cu pridvor într-o trăsură, traversând lanul de secară. Decorul e compus cu ajutorul unor motive care ar putea aminti de poezia romantică a secolului al XIX-lea: câmpia, plopii, lacul, amurgul, luna sau noaptea. De altfel, epoca este aceea pașoptistă: bunicul îi recită femeii iubite la lumina lunii poezia „Sburătorul” a lui Heliade Rădulescu și „Lacul” de Lamartine, un celebru poet francez.

      O a doua secvență care ilustrează tema iubirii este:

  • în a doua parte amplă a textului, care este dedicată unei iubiri a prezentului: nepotul își așteaptă iubita, ca și bunicul, la scara casei cu pridvor, unde se oprește trăsura, iar seara îi recită poezie simbolistă (poezia epocii lor). Cadrul rămâne în linii mari același: casa, trăsura, lanul cu secară, plopii, câmpia, lacul, amurgul, luna și, evident, îndrăgostiții.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Titlul este alcătuit dintr-o propoziție prin care poetul comunică ideea centrală a poemului, și anume apropierea până la identificare a trecutului cu prezentul, două valori ale existenței umane. Adverbul în forma populară „aci”, verbul „sosi” la perfectul simplu și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri” sugerează ideea că existența umană se bazează pe experiențe repetabile, reluate și retrăite de fiecare generație în parte, care simte și trăiește viața asemenea predecesorilor.
  • Simetria este susținută de cele două povești de dragoste, cea a bunicilor și cea a nepotului. Cele două transpuneri asemănătoare dar din vremuri diferite argumentează continuitatea în timp. Relația de opoziție se instituie între două planuri, între „atunci” și „acum”, legătura dintre ele fiind asigurată de aceeași identitate a spațiului – „aci”. Această opoziție se reflectă prin amestecul arhaismelor „crinolină”, „ciubuc”, „berlină” și cuvintelor cu o conotație populară „pridvor”, „zăbrea” cu neologisme precum „ametist” , „simbolist”, „romantic”.

5. În concluzie,:

„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat aparține literaturii tradiționaliste prin compoziția de factură clasică și prin abordarea unei tematici specifice acestei direcții literare: universul rural, cadrul natural, nostalgia trecutului, trecerea implacabilă a timpului.

Riga Crypto și lapona Enigel (1924) Ion Barbu

  1. Context:
  • Ion Barbu ilustrează în literatura noastră conceptul modern de poezie pură, o lirică esențializată, a ideilor.
  • Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu a fost publicată în 1924 și integrată apoi în volumul „Joc secund” în 1930 și este o baladă care face parte din a doua etapă de creație barbiană, numită baladic-orientală, și anunță dezvoltarea ulterioară a poeziei sale spre ermetism.

2. Încadrare în curent:

  • Modernismul este curentul literar manifestat cu predilecție în perioada interbelică, ale căror trăsături au fost teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce privește poeziile, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului prin utilizarea metaforei și inovația formală prin renunțarea la prozodia tradițională.
  • Poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” aparține modernismului prin: intelectualizarea emoției, imaginar poetic inedit, ambiguitate, metafore surprinzătoare și cuvinte cu sonorități neobișnuite și înnoiri prozodice.

În primul rând:

  • poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” este subintitulată „Baladă”, și începe ca un cântec bătrânesc de nuntă, dar se dezvoltă în viziune modernă ca un amplu poem alegoric și de cunoaștere, o poveste de iubire din lumea vegetală. Autorul păstrează din specia tradițională schema epică și personajele antagonice. Evenimentele narate sunt de o natură fantastică (dialogul în vis dintre rigă și laponă) și alegorică. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic și de „lirismul de măști”, personajele având semnificații simbolice multiple (materia și spiritul etc.).

În al doilea rând:

  • poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” impune o viziune modernă. Interpretarea dată de însuși Ion Barbu poemului – „un Luceafăr întors” relevă asemănarea cu problematica capodoperei lui Mihai Eminescu. Ion Barbu răstoarnă clișeele mentalității tradiționale, astfel încât axa uman-feminin-comun devine superioară axei nonuman-masculin-regal.

3.Temă și două secvențe:

  • Tema poeziei este iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii. Fiind „un Luceafăr întors”, poemul prezintă drama cunoașterii și a incompatibilității dintre două lumi. Se exprimă o iubire imposibilă, deoarece ființele ce alcătuiesc cuplul erotic fac parte din lumi diferite, Enigel aparținând regnului animal, iar ciuperca-rege Crypto regnului vegetal.

      O primă secvență care ilustrează tema iubirii neîmplinite este:

  • reflectată în fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto. Acesta începe patetic, printr-o repetiție ce sugerează pasiune – „Enigel, Enigel” – sentimente calde și emoționante, contrare firii reci ale regelui ciupercă și o cheamă pe tânără în lumea lui rece și întunecoasă, îndemnând-o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel/ În somn fraged și răcoare”. Lapona îl refuză cu delicatețe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea față de umezeală și frig, mediu propice numai regelui-ciupercă. Se manifestă aici motivul soare-umbră sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparțin cele două ființe care nu pot comunica ideatic și sentimental.

      O a doua secvență care ilustrează tema iubirii neîmplinite este:

  • din finalul poemului. Riga Crypto devine o ciupercă otrăvitoare, însoțindu-se de „măsălarița mireasă”, o ființă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât fac parte din același regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeași idee a „nuntirii” posibile numai între două ființe aparținând aceleiași lumi. Încercarea ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Titlul baladei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura universală precum „Romeo și Julieta” sau „Tristan și Isolda”. Însă la Ion Barbu membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite). Sunt personaje romantice cu trăsături excepționale, dar negative în raport cu norma comună (Crypto e „sterp” și „nărăvaș/ Că nu vrea să înflorească”, iar Enigel este „prea cuminte”). Numele Crypto are dublă semnificație: cel tăinuit, implicat de adjectivul „criptic”, dar trimite în același timp și la „criptograme”, fost grup taxonomic care includea toate speciile fără flori și fără semințe și prin care erau incluse și ciupercile. Numele cu sonoritate nordică Enigel sugerează originea laponei (de la pol) și trimite probabil la semnificația cuvântului care provine din latinescul „angelus”, înger.
  • Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin opoziția trecut/prezent a verbelor la persoana a III-a singular, mărci care atestă structura epică a poemului și absența eului liric: „trăia”, „poposi”, „a fript”, „făceau”, „vorbi” etc. Sub raport stilistic, prezența inversiunilor („mult îndărătnic”, „zice-l-aș”) și a vocativelor în prima parte a baladei evidențiază oralitatea textului. În portretizarea celor două personaje simbolice sunt utilizate epitetul și antiteza: Crypto este „sterp” și „nărăvaș”, „rigă spân”, lapona e „mică, liniștită” și „prea-cuminte”. Dialogul dintre rigă și laponă este constituit pe baza unor asonanțe interioare și repetiții: „Eu mă duc să culeg/ Fragi fragezi mai la vale”, dar și a antitezelor: spirit/materie, rațiune/instinct, soare/umbră, lumină/întuneric, veghe/somn. Ambiguitatea este produsă de metaforele insolite: „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână”, „Pahar e gândul, cu otravă”.

5. În concluzie,:

Urmărind toate caracteristicile menționate anterior, prin intermediul operei moderniste Riga Crypto și lapona Enigel, Barbu neagă o întreagă tradiție literară, înlocuind ideea impusă că dragostea este un miracol, poetul prezintă legea nemiloasa a iubirii (supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat).

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (1919) Lucian Blaga

  1. Context:
  • Lucian Blaga e o personalitate ce aparține perioadei interbelice a literaturii, ceea ce îl particularizează fiind capacitatea de a-și crea propriul sistem filozofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia.
  • Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga a fost publicată în primul său volum „Poemele luminii” în 1919 și este o artă poetică în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-un  limbaj literar distinct.

2. Încadrare în curent:

  • Modernismul este curentul literar manifestat cu predilecție în perioada interbelică, ale căror trăsături au fost teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce privește poeziile, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului prin utilizarea metaforei și inovația formală prin renunțarea la prozodia tradițională.
  • Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” aparține modernismului prin: influențele expresioniste, intelectualitatea emoției, noutatea metaforei (metafora plasticizantă și metafora revelatorie) și înnoirile prozodice (versul liber și ingambamentul).

În primul rând:

  • poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ilustrează  unele dintre influențele expresioniste pe care le aduce în peisajul literar al vremii volumul „Poemele luminii”: exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului și tensiunea lirică.

În al doilea rând:

  • o trăsătură modernistă a limbajului poetic este intelectualizarea emoției. Tehnica poetică blagiană organizează ideile poetice prin compararea amplă a elementului spiritual cu un termen concret, cu un puternic impact vizual. În plan literar, cunoașterea survine prin două tipuri de metaforă: cunoașterea luciferică își asociază metafora revelatorie, iar cunoașterea paradiziacă își asociază metafora plasticizantă.

3.Temă și două secvențe:

  • Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar și de atitudinea poetului față de marile taine ale Universului. Cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire: „Eu nu strivesc…/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Enumerația de metafore revelatorii cu multiple semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” (viața, efemeritatea, frumosul), „ochi” (cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică), „buze” (iubirea, rostirea poetică), „morminte” (tema morții, eternitatea). Motivele poetice asociate sunt misterul și lumina care reprezintă o metaforă a cunoașterii și a iubirii.

      O primă secvență care ilustrează tema cunoașterii este:

  • în primele cinci versuri, în care se exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradiziace prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: „flori” – „morminte” ca limite temporale ale ființei, „ochi” – „buze” ca două modalități de cunoaștere: spirituală, contemplativă, și respectiv afectivă, verbalizată.

      O a doua secvență care ilustrează tema cunoașterii este:

  • a doua parte, mai amplă, care se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „alții”, „lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere: luciferică și paradiziacă. Atât conjuncția „dar”, reluarea pronumelui personal „eu”, cât și verbul la formă afirmativă „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii luciferice. De asemenea, prin comparația amplă introdusă de „-ntocmai cum”, cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care în loc să lămurească misterele nopții, le sporește.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Titlul conține o metaforă revelatorie („corola de minuni a lumii”) și exprimă atitudinea poetului, izvorâtă din iubire, de protejare a misterului. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică, poetică.
  • Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza „eu” – „alții”, „lumina mea” – „lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al întunericului, evidențiată prin conjuncția „dar”.

5. În concluzie,:

Arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparține modernismului printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: subiectivismul, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica poetică, înnoirile prozodice.

Testament (1927) Mihail Sadoveanu

  1. Context:
  • Tudor Arghezi este un poet modernist, aparținând perioadei interbelice a literaturii. Deși este revendicat deopotrivă de tradiționalism și modernism, opera sa prezentând trăsături ale ambelor curente, autorul se remarcă prin capacitatea de a fi original, deschizând noi direcții în poezia românească.
  • Poezia „Testament” a fost publicată în volumul de versuri „Cuvinte potrivite” în 1927 și este o artă poetică în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-un  limbaj literar distinct.

2. Încadrare în curent:

  • Modernismul este curentul literar manifestat cu predilecție în perioada interbelică, ale căror trăsături au fost teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce privește poeziile, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului prin utilizarea metaforei și inovația formală prin renunțarea la prozodia tradițională.
  • Poezia „Testament” aparține modernismului prin: estetica urâtului, limbaj șocant cu neașteptate asocieri lexicale și semantice, fantezia metaforică și înnoirile prozodice.

În primul rând:

  • poezia se încadrează în modernism pentru că impune forme noi în planul creației artistice, dar și pentru rolul asumat de poet de a crea și de a reflecta asupra creației sale. De asemenea, interesul autorului se îndreaptă spre raportul dintre inspirație și tehnica poetică, punând problema cuvântului, a capacităților acestuia de a recrea lumea, dar și pe aceea a șlefuitorului de cuvinte, a artistului.

În al doilea rând:

  • o trăsătură a modernismului prezentă în text este folosirea esteticii urâtului. La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: „făcui din zdrențe muguri și coroane”.  Poezia e o purificare a experienței derizorii sau dureroase prin cuvânt.

3.Temă și două secvențe:

  • Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual. Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, cartea văzută ca un bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, fiind „hrisovul cel dintâi”.

      O primă secvență care ilustrează tema poeziei ca moștenire spirituală este:

  • în a doua parte a textului în care se descrie cum realitatea crudă este transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat-am frumuseți și prețuri noi”). Poetul este un născocitor și un meșteșugar de cuvinte care transformă „graiul cu îndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”. Arghezi consideră că orice aspect al societății, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic.

      O a doua secvență care ilustrează tema poeziei ca moștenire spirituală este:

  • în ultima strofă: „Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent – „slova de foc” nu poate lua forma dorită fără „îmbrățișarea cleștelui” – efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul, inspirația.

4. Două elemente de structură și compoziție:

  • Titlul este format dintr-un singur substantiv comun nearticulat și desemnează actul prin care bunurile unei persoane sunt lăsate succesorilor după moarte. În opera de față este vorba despre o moștenire de tip spiritual, testamentul având valoare pur simbolică. Beneficiarii moștenirii sunt cititorii, dar şi ceilalţi poeţi, care urmează a se inspira din munca predecesorilor. Astfel se prezintă crearea unei relații spirituale între generații.
  • Simetria textului este dată de plasarea cuvântului cheie „carte” și a sinonimelor sale în diferite poziții ale discursului liric pentru a accentua ideea centrală a poeziei. Relațiile de opoziție se stabilesc, la nivelul discursului liric, între diversele componente ale artei poetice, în jurul termenului carte. Opoziția robul-Domnul se regăsește în versul: „Robul a scris-o, Domnul o citește” și redă relația dintre scriitor și cititor, în care robul-poet și-a asumat statutul umil, de truditor al cuvântului.

5. În concluzie,:

Opera literară „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă în care poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, introducând estetica urâtului și recurgând la asocieri lexicale surprinzătoare, care alături de înnoirea versificației sunt argumente în favoarea modernității poeziei.

Gen epic

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe