Eseuri Bac

1. Context:

• George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al simbolismului în literatura română.
• Poezia „Plumb” a fost publicată în volumul de debut în 1916, definindu-l în totalitate. De asemenea, această operă lirică este o artă poetică în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.

2. Încadrare în curent:

• Simbolismul este curentul literar afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai întâi în Franța și Belgia, de unde s-a răspândit în întreaga Europă. În literatură simbolismul s-a manifestat cu precădere în poezie, reprezentând începutul literaturii moderne, fiind opusă romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor.

• Poezia „Plumb” aparține simbolismului prin temă și motive, prin cultivarea simbolului, a sugestiei, prin corespondențe, decor, cromatică, tehnica repetițiilor ce conferă poezieimuzicalitate interioară și dramatism trăirii eului liric.

În primul rând:

• George Bacovia surprinde corespondențele dintre elementele ce compun universul. Astfel, dacă strofa întâi surprinde imaginea unei naturi aflate sub puterea plumbului („flori de plumb”, „sicrie de plumb”, „funerar veșmânt”), în cea de-a doua strofă este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind de asemenea mortificate sub puterea metalului tanatic („amor de plumb”).

În al doilea rând:

• poeții simboliști încearcă o apropiere a poeziei de muzică. În poezia „Plumb”, prin repetiția simbolului central plumb și a conjuncției „și”, autorul conferă discursului liric o muzicalitate tristă, apăsătoare și monotonă, asemenea unui marș funebru.

3.Temă și două secvențe:

• Tema poeziei o constituie condiția creatorului într-o societate care-l desconsideră, îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu cele două experiențe capitale ale existenței umane: iubirea și moartea. Motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții: plumb, cimitir, sicrie, cavou, vânt, frig și configurează decorul funerar. Ele se asociază cu stări sufletești sau existențiale confuze care constituie obiectul poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, tragicul existențial, disperarea, inadaptarea.

      O primă secvență care ilustrează tema condiției creatorului este:

• strofa întâi care prezintă lumea exterioară prin elemente ale cadrului spațial și temporal. Cuvintele folosite se înscriu în câmpul lexico-semantic al morții: sicrie, cavou, coroane. Lumea obiectuală în manifestările ei de gingășie și frumusețe (florile) este și ea marcată de împietrire în construcția „flori de plumb”. Repetiția acestui epitet sugerează existența mohorâtă, anostă, lipsită de transcendență și de posibilitatea salvării. Întregul cadru capătă greutatea apăsătoare a plumbului, iar eul poetic se retrage în spațiul închis al cavoului.

      O a doua secvență care ilustrează tema condiției creatorului este:

• strofa a doua, în care accentul este pus pe lumea interioară dominată de moartea iubirii: „dormea întors amorul meu de plumb”. Epitetul „dormea întors” sugerează moartea, iar metafora „amorul meu de plumb” sugerează ideea că mineralizarea a cuprins și lumea interioară. Eul liric se privește pe sine ca un spectator „stam singur lângă mort”, încercarea de salvare fiind iluzorie: „am început să-l strig”.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Titlul textului este în directă relație cu conținutul acestuia, anticipând aspectul tematic central, condiția omului de geniu care se simte captiv într-o lume ostilă, incapabila să îi înțeleagă aspirațiile. Din punct de vedere morfologic, este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat, care din punct de vedere denotativ face trimitere la metalul greu, de culoare gri-cenușie, ai cărui compuși chimici sunt de toxicitate mare. Conotativ, evidențiază starea de apăsare, angoasa, solitudine, dar și neliniștea morții și a decăderii. Mai mult decât atât, la nivel fonetic, putem observa prezența unei vocale ,,u’’, prinsă între patru consoane grele, aspect ce accentuează ideea de captivitate, de imposibilitatea evadării.
• Incipitul textului stă sub semnul morții pe de-o parte prin prezența termenilor din câmpul semantic al morții: „sicrie”, „flori de plumb”, „funerar veșmânt”, însă, pe de alta parte prin verbele la imperfect: ,,dormeau’’ însoțit de epitetul ,,adânc’’, care accentuează ideea somnului etern al morții. Finalul poeziei este conturat de ideea zborului frânt deoarece, ,aripile’’, care in mod consacrat sugerează înălțarea, evidențiază în acest context căderea, prăbușirea în gol: ,,Și-i atârnau aripile de plumb’’.

5. În concluzie,:

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor, prin prezentarea stărilor sufletești de angoasă, de singurătate, de vid sufletesc, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă.

• Floarea albastră (1873) – Mihai Eminescu – Romantism
• Plumb (1916) – George Bacovia – Simbolism
• Testament (1927) – Tudor Arghezi – Modernism
• Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (1919) – Lucian Blaga – Modernism
• Riga Crypto și lapona Enigel (1924) – Ion Barbu – Modernism
• Aci sosi pe vremuri (1923) – Ion Pillat – Tradiționalism
• Lecția despre cub (1979) – Nichita Stănescu – Neomodernism

1. Context:

• Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii alături de I.L. Caragiale, Ioan Slavici și Ion Creangă. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizează drept „poet în toată puterea cuvântului” și îl promovează în cadrul cenaclului „Junimea” și prin intermediul revistei „Convorbiri literare”. Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte, cuprinzător și original, care îmbină teme și motive romantice cu elemente de specific național.
• Poezia „Floarea albastră” a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, fiind o capodoperă a lirismului eminescian de tinerețe.

2. Încadrare în curent:

• Romantismul este curentul literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea mai întâi în Anglia, apoi în Germania și Franța. El se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și a raționalismului iluminist, promovând o manifestare neîngrădită a fanteziei, originalității și sincerității sufletești.
• Poezia „Floarea Albastră” aparține romantismului prin teme romantice (iubirea și natura, condiția omului de geniu, aspirația spre absolut), motive romantice (codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna), asocierea speciilor literare,  dar și prin folosirea antitezei.

În primul rând:

• caracterul romantic al textului se evidențiază la nivelul antitezei, ca procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui curent. Discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul cosmic și planul terestru, dintre omul de geniu și omul comun, precum și dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă. Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin/feminin) sau portrete spirituale (geniul/omul comun) care se asociază celor două lumi (lumea cunoașterii absolute, a geniului, respectiv lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre).

       În al doilea rând:

• în poezia „Floarea albastră” sunt asociate în manieră romantică mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă, elegie. Textul poetic se încadrează în specia idilă deoarece prezintă într-o formă optimistă sau idealizată viața și dragostea în cadrul rustic. Trăirile interioare ale protagoniștilor se află în permanentă concordanță cu tablourile de natură, ceea ce conferă poeziei și caracterul de pastel.

3.Temă și două secvențe:

• Poezia „Floarea Albastră” dezvoltă două teme romantice: iubirea și natura. Iubirea reprezintă o cale de cunoaștere fiind asociată cu natura. Natura eminesciană are două coordonate: ipostaza terestră a unui peisaj recreat de poet, ocrotitor, familiar, mitic și ipostaza cosmică evidențiată prin elemente specifice (lună, stele, cer, luceafăr) cât și prin prezentarea marilor proiecții ale genezei sau stingerii universale.

      O primă secvență care ilustrează tema iubirii este:

• chemarea la iubire din a treia secvență a poeziei, care se realizează printr-un ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, inițiativa în peisajul rustic și intim, conversația ludic-erotică, jocul erotic („încercarea” iubirii pe un fir de romaniță), portretul fetei văzută ca o zeitate terestră, gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat și despărțirea.

      O a doua secvență care ilustrează tema naturii este:

• descrierea naturii umanizate din a treia secvență a poeziei. Monologul fetei reprezintă o chemare la iubire în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață…”. Refacerea cuplului adamic necesită un spațiu protector, paradis terestru și un timp sacru. Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Abundența vegetației și regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: „verde”, „roșu”, „auriu”. Căldura zilei de vară se află în rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită.

4. Două elemente de structură și compoziție:

• Încă din titlu apare motivul florii albastre, care, la Eminescu semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. De asemenea, titlul poeziei este alcătuit din două sintagme : „floare”, reprezentând efemeritatea, delicateţea şi „albastră”, sugerând infinitul cosmic, dar şi aspiraţia.

• Pe lângă titlu, un alt element al textului poetic semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre lume îl reprezintă relaţia de opoziţie şi simetrie. Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul fetei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului. Strofa a patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face legătura între cele două moduri de a înţelege lumea. Primul mod, al femeii, poate fi considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al departelui”. Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la opoziţia dintre lumea naturală, reală în care îl invită femeia şi lumea ideilor şi misterelor la care visează eul liric. Datorită acestor elemente se creează senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă care poate fi extins până la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare prezent se dovedeşte a fi, în final, doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii pierdute.

5. În concluzie,:

• Poezia „Floarea Albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie.